SF-ul românesc (indiferent că vorbim de scriitori, autori sau pur și simplu cititori și fani) se screme de ani buni să se rupă de o oareșice patină de tristă amintire, asta știm de mult. Au existat, înainte de ’89, câțiva oameni care l-au iubit suficient de mult ca să îl sprijine, să pună de cenacluri și să caute autori români de science fiction capabili să aducă genul în atenția unui public însetat de noutate, dar fără prea mult acces la ea.

Și-mi imaginez că era relativ greu să faci toate astea pe vremea Răposatului fără să te adaptezi la niște bareme politice. Ăsta a fost contextul în care a apărut Anticipația prin anii ’80, după eforturi respectabile. Povestea completă o găsiți, evident, în Almanah, în versiunile Mironov și Opriță.

Anticipația are istorie, are oameni cu voință în spate, iar faptul că în 2013 e iar pe rafturile librăriilor mi se pare o veste bună. Mai ales că, după ’89, când toată mișcarea de care vă povesteam mai sus ar fi trebuit să-și ia zborul, eliberată de necesitatea de a face compromisuri și de a merge în vârful picioarelor, s-a întâmplat tocmai opusul: tot elanul s-a dus artistic în cap. La fel ca papagalii mei – scăpați pentru prima oară din colivie, au aterizat de urgență pe covor ca niște găini grăsane. Pentru că nu știau să zboare.

Douăzeci și ceva de ani mai târziu, răsfoiesc un volum care, în ciuda numelui de Almanah (ce, pentru cineva ca mine, crescut în epoca post-decembristă, sună extrem de retro), arată bine. Coperta e frumoasă, hârtia e de calitate, iar cuprinsul e cel puțin interesant: o anchetă printre oameni de știință, autori de SF și unicul nostru astronaut, Dumitru Prunariu, în care fiecare răspunde la 3 întrebări despre viitor și despre ce-ar putea însemna el. Un interviu cu Kim Stanley Robinson (primul material pe care l-am citit în almanah, evident, dacă-l și aduc pe Robinson prin Ro la o conferință ceva, staff-ul de la Anticipația merită o bere de la Bookaholic). O povestire de William Gibson și un întreg capitol dedicat noțiunii de singularitate. Cronici de carte. O tonă de ficțiune, atât de autori români, cât și străini. Ultimul text scris vreodată de Ray Bradbury. Un interviu cu Mihai Ionașcu despre al lui Harap Alb și, demonstrativ, comic-ul Povestea lui Gerilă și vreo două pagini din Harap-Alb.

Combinația sună bine. Sună excelent, chiar. Iar textele, deși variază destul de mult în calitate (textul lui Oliviu Crâznic, cel puțin, pe numele lui Anna Lise, e extrem de slab, și e doar primul exemplu care îmi vine în minte), dar all in all conținutul e ok, și e suficient de divers ca să mențină treaz chiar și interesul unui cititor ocazional de SF.

Problema e că, oricât de mult am încercat, n-am reșit să scap de senzația deranjantă de prăfuit. Poate ceva din abordare, poate faptul că SF-ul s-a schimbat în ultimii ani atât de mult, încât să-l reduci la ideea de previziune, anticipație sau de reflecție asupra viitorului, mi se pare simplistă. Science fiction-ul modern e, în primul rând, o reflecție asupra noastră, ca oameni, noi cei de acum. Metafora viitorului e din ce în ce mai subtilă, iar nuanțele țin din ce în ce mai mult de psihologie, și din ce în ce mai puțin de tehnologie (deși ecologia e încă una din temele populare).

Nu știu ce să zic – poate 8 pagini despre istoria Anticipației mi s-au părut cam mult. Poate tonul unora din materialele almanahului mi s-a părut prea elogios, și eu aș fi preferat ceva mai rezervat.

Cuvântul care redă cel mai bine ce încerc eu să explic este self-congratulatory. Cumva, în cercurile care au pus la cale almanahul (puteți cunoaște o mare parte din oamenii de acolo dacă mergeți într-un an la Atlantykron, tabăra de SF de la Capidava, o insuliță mișto, unde timp de zece zile lumea stă cu cortul, bea bere și discută despre știință și science fiction), există prea mult discuții despre SF (românesc, în general), și auto-referențialitate, decât construcție propriu-zisă.

Lipsește – și asta nu-i o idee nouă – cineva care să aducă abordarea cu totul în secolul 21, nu doar prin chestii superficiale (coperți drăguțe, hartie de calitate, QR codes și discuții despre bosoni Higgs), ci prin tonul scriiturii și premisele de la care pleacă. Aș vrea ca science ficition-ul să fie tratat ca literatură, nu ca suport pentru discuții despre roboți, extraterești, ecologie și viitorul îndepărtat. Să nu mai amestecăm ciorbele, pentru genul a evoluat, iar dacă vrem vreodată să fie luat în serios, e timpul să-l luăm în serios în primul rând noi, cosumatorii grei, și apoi să le cerem asta și non-fanilor.

Anticipația merită cumpărată și răsfoită, în special pentru valoarea ei simbolică, pentru faptul că demonstrează eforturile reale ale comunității SF de la noi. Dar cred că evoluția ar trebui să fie cuvântul cheie pentru următoarele numere. Sau, ca s-o punem în termeni familiari, e timpul pentru sfârșitul copilăriei.

Găsiți Almanahul la editura Nemira

Un comentariu
  1. AvatarJen

    Impresia asta o aveam si eu… chiar fara sa citesc almanahul. Eu nu citeam articolele de popularizarea stiintei nici pe vremuri; probabil fanii hard SF-ului vor vrea sa ma linseze, dar ma intereseaza foarte putin subiectele cu pricina. In privinta viitorului sunt de acord cu tine… in definitiv, orice ar zice promotorii lui Verne si Clarke, in afara de nave spatiale si sateliti geostationari majoritatea lucrurilor “prevazute” de SF nu s-au intamplat. Pentru mine, SF-ul e literatura, nu Nostradamus. Cand o sa vreau sa citesc non-fiction, o sa iau o carte de non-fiction.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *