Bookaholic

Eu zic că dacă, la finalul romanului Lydiei Davis, nu eşti epuizat, „muncit” de-a binelea, înseamnă că ai făcut o lectură de suprafaţă, agrementală. Or, Sfârşitul poveştii e orice, numai un roman comod şi superficial de (pe)trecut timpul nu e. Bine construită, excelent scrisă, în convenţia stilistică a scrisului american „alb”, neutru, fără podoabe, dar şi în aceea a frazei curgătoare, proustiene (autoarea a tradus din Proust – dar şi din Blanchot, Leiris, Foucault, şi acest lucru se simte), cartea câştigătoarei Man Booker International Prize în 2013 e o carte dificilă, care-şi provoacă cititorul la o meditaţie pe marginea scrisului şi a jocurilor memoriei. Fiindcă acesta este, de fapt, subiectul romanului: despre felul cum memoria selectează, falsifică şi reordonează, modificând-o substanţial, realitatea, pe de o parte, şi despre procesul scrierii, pe de altă parte. Nu altceva făcea, în fond, Proust în monumentalul său ciclu romanesc.

În aparenţă, e vorba despre o poveste de dragoste dintre naratoare – o femeie matură, profesoară şi traducătoare şi un bărbat cu 12 ani mai tânăr, student (dar nu studentul ei), falit, poet aspirant etc. Cartea se deschide, tot proustian, cu o scenă în care naratoarea, epuizată de căutarea obsesivă pe străzi a iubitului care o părăsise, intră într-o librărie şi primeşte un ceai (amar!) de la librarul, impresionat, probabil, de disperarea din privirea femeii. Rotund, finalul ne aduce în acelaşi moment al ceaiului, care reprezintă, poate, „sfârşitul poveştii”, dar e abia începutul (nesfârşitei) interpretări. Cu toate acestea, deşi nu vorbeşte decât despre amorul pierdut, care devine semnificativ, creşte, se deformează abia după ce despărţirea are loc, Sfârşitul poveştii nu e un roman de dragoste. O lectură în această cheie (căreia, eventual, i se adaugă una de identificare, fiindcă – nu-i aşa? – (mai) toţi am trăit o astfel de iubire, mai bine zis, absenţa ei) ratează grosolan adevăratul proiect al autoarei, care e unul mult mai ambiţios.

Personajul principal al cărţii nu e niciunul dintre protagoniştii poveştii (şi adevărul e că ei sunt doar nişte scheme, nu au viaţă, nu emoţionează, nu-ţi place de ei până la final), ci memoria. Memoria cu sucelile ei, cu forţa ei de a modifica realitatea, memoria prin care Lydia Davis taie chirurgical, încercând NU să-şi amintească o poveste, ci s-o reconstruiască de la zero, observând meticulos în ce fel memoria ordonează şi „feliază” trecutul. Uneori, mărturisirea e atât de convingătoare încât romanul croşetat în jurul acestei minţi „love-sick” seamănă bine cu o autoficţiune: „în săptămânile care au urmat, zilele păreau o succesiune nesfârşită de dimineţi, după‑amieze, seri şi nopţi grele. Adesea mi‑era greu să ies din pat dimineaţa. Zăceam acolo şi mi se părea că aud paşi pe pământul de dincolo de fereastra mea, dar era propriul meu puls, bătându‑mi ca nisipul în urechi. […] După ce făceam suficiente planuri cât să încetez să mă mai îngrijorez atâta, încercam să deschid ochii. Dacă îi puteam ţine deschişi, mă uitam prin cameră. Mă gândeam la el şi încercam să mă gândesc la altceva. Dar nu mă puteam gândi la nimic altceva şi era ca şi cum însuşi trupul meu mă împiedica, ca şi cum carnea mea era înmuiată într‑o esenţă de‑a lui, fiindcă această esenţă îmi urca până la creier şi umplea fiecare celulă, şi era aşa de puternică încât atenţia îmi era readusă către gândul la el, în ciuda a ceea ce voiam”.

Aparenta identitate dintre naratoare, protagonistă şi (poate) autoare, persoana I care sufocă toată cartea, lipsa intrigii, a plot-ului, a dialogurilor, permanentele alunecări trecut-prezent (fără vreo altă logică decât aceea a memoriei), însăşi tema cu miez traumatic – toate acestea sunt elemente care apropie cartea Lydiei Davis de controversatul gen care a dominat literatura franceză a ultimelor două decade. Cel mai bine seamănă cu Annie Ernaux – măcar prin această temă a iubirii dintre o femeie matură şi un bărbat mult mai tânăr, care a preocupat-o „vreme” de câteva romane bune pe prozatoarea franţuzoaică. Autoare care, în realitate, repudiază eticheta de autoficţiune aplicată romanelor sale, afirmând că scrie un tip de autobiografie literală, radicală, „transpersonală”, mult mai aproape de referenţial decât de şarja ficţională, un aşa-numit „récit auto-socio-biographique”. Cu toate acestea, Sfârşitul poveştii nu se încadrează fără rest în tiparele genului francez, fiindcă lipseşte acel voyeurism, acea avalanşă de intim-senzaţional (sentimental, corporal) la care cititorul e invitat ca la un adevărat festin. E, în linii mari, o deconstrucţie complet nesentimentală a jocului dintre memorie şi ficţiune.

Cu ce rămâi, după ce termini această carte autoreferenţială, dură, cerebrală, experimentală, mai aproape de un eseu bine articulat decât de un roman în sensul larg de tramă, personaje, story? În mod sigur, nu cu o batistă udă de lacrimi. Ci cu senzaţia că nimic (din viaţă, din literatură) nu are, de fapt, conţinut. Acest roman nu e altceva decât o voce (uneori, seacă, alteori, emoţiona(n)tă) care ne asigură, pagină după pagină, că, totuşi, ceva se întâmplă, că există viaţă sub acest corset al memoriei. O performanţă stilistică (verificaţi câte registre, tipuri de fraze, maniere de a construi un paragraf există în carte), dar şi de construcţie, îmbinând cu mare precizie straturi de discurs (relaţia, viaţa de după încheierea poveştii, metaficţiunea scrierii romanului etc.), romanul Lydiei Davis (atenţie, singurul într-o carieră de 30 de ani, dominată de proză scurtă şi foarte scurtă, care i-a adus autoarei recunoaşterea internaţională) e, în mod sigur, un experiment interesant şi ambiţios, care merită toată atenţia. Poate să-ţi placă sau nu (chestiune de gust!), dar n-ai cun să nu recunoşti că e o carte deşteaptă. Un mare bravo pentru splendida traducere a Veronicăi D. Niculescu care a reuşit, din nou, să ne convingă de faptul – insuficient spus la noi! – că traducătorul este şi trebuie să fie mereu un creator, un artist.

Lydia Davis, Sfârşitul poveştii, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Editura Univers, Colecţia “Globus”, 2014. Cumpără cartea online de pe Cărturești.