Bookaholic

Educaţia a fost dintotdeauna un subiect sensibil, iar în ultimii ani, cel puţin la noi, tinde să capete proporţii din ce în ce mai mari – de la cum să concepem manualele alternative la modalităţi mai subtile prin care să se creeze o conexiune mai firească între elev şi ideea de învăţare. Sigur vă amintiţi şi voi anii de şcoală când profesorul nu mai stătea să explice a doua oară vreun concept, iar apoi pierdeaţi şirul ideilor şi rămâneaţi cu gândul că „nu sunteţi buni” la o anume materie. Şi mie mi s-a întâmplat, dar eu chiar cred că trebuie luat în calcul şi gradul de dezvoltare a unei emisfere cerebrale – uneori, nu poţi obţine imposibilul, altfel am putea cu toţii să cântăm la pian sau să devenim IT-işti. Ei bine, Salman Khan vine cu o abordare total inedită şi susţine că, dacă ritmul de învăţare se adaptează individual, atunci oricine poate învăţa orice.

Einstein a oferit un aforism celebru despre învăţare: fiecare om este un geniu, dar dacă judeci un peşte după abilitatea lui de a se căţăra într-un copac, atunci o să trăiască toată viaţa crezând că este prost. Acel „copac” reprezintă standardele impuse, să zicem, de mediul în care învăţăm, de colegi sau de ritmul impus de profesor, iar acestea pot să-i inhibe elevului aptitudinile chiar pentru domeniul în care ar putea, culmea, să se dezvolte cel mai bine.

Idei despre educaţie cred că are oricine – din păcate (sau nu, depinde cum priveşti lucrurile), contează opiniile celor care au putere de decizie. Iar dacă cei care decid cursul care trebuie urmat de o generaţie merg numai pe sistemul tradiţional, atunci orice iniţiativă diferită trece în „underground”, fiind privită cu suspiciune de mulţi părinţi.

Metoda de învăţare Khan a pornit dintr-o întâmplare – Khan i-a propus verişoarei sale care se afla pe atunci (2004) în şcoala generală să o ajute să treacă un test la matematică pe care îl picase, intrându-i în cap ideea că nu e bună la matematică. A început să-i dea meditaţii online, adaptându-se după ritmul ei şi dezvăţând-o de obiceiul de a răspunde prompt la întrebări, chiar dacă nu înţelegea pe deplin întrebarea. În plus, s-a folosit de avantajele tehnologice de care beneficiem în epoca noastră şi a mers pe linia meditaţiilor on-line (de precizat că el apare doar ca voce, susţinând că, deşi e important şi contactul vizual, adesea acesta mai mult distrage de la învăţare).

Dintre metodele lui, cea mai eficientă a fost postarea de lecţii de matematică pe YouTube (pe un canal pe care l-a creat în 2006), iar în 2012, a ajuns să aibă peste şase milioane de utilizatori unici pe lună. Până şi Bill Gates a folosit această interfaţă pentru problemele cu matematica ale fiului său, iar revista Forbes descria Academia Khan drept „una dintre acele poveşti de tipul cum-de-nu-s-a-gândit-nimeni-la-asta”. Khan a postat peste trei mii de lecţii video gratuite, acoperind domenii dintre cele mai variate şi angajând cei mai buni profesori şi ingineri IT.

Îmi amintesc cum, de multe ori după teste la materii pe care le învăţam mecanic (căci profesorul trebuia să se adapteze nivelului mediu al clasei, nu după cel individual), uitam aproape instantaneu totul. Salman Khan abordează şi problema aceasta. Şi de ce elevul n-ar uita totul după examen?, spune el. Nu este învăţat sau lăsat să facă asociaţii logice între lucruri, fiecare porţiune învăţându-se ca şi cum ar exista într-un vid, spune Khan.

Memoria trebuie şi ea ajutată, exact ca orice muşchi. Eric Kandel, laureat al Premiului Nobel, a demonstrat că, în procesul învăţării, o celulă creşte efectiv: „Un neuron «educat» dezvoltă o serie de noi terminaţii sinoptice – adică acele apendice prin care doi neuroni comunică între ei. Înmulţirea terminalelor active creşte eficienţa celulelor nervoase în transmiterea mesajelor”.

Una dintre soluţiile practice dezvoltate de Khan este un soft care generează probleme de matematică. Elevii pot rezolva atât cât simt ei nevoia pentru a-şi asimila cum trebuie un concept, iar atunci când se încurcă, softul îi ghidează pe traseul corect.

Metoda Khan pune accentul pe cultivarea creativităţii (Ce vis! Pe vremea şcolarizării mele, creativitatea era considerată un moft), dar – şi asta e o idee revoluţionară – nu trebuie exclusă şi posibilitatea eşecului. Nu luaţi în tragic eşecul, spun Khan, şi mai ales nu-i descurajaţi pe cei care au încercat. Dimpotrivă, gândiţi-vă la cât au acumulat pe parcurs.

„Şcolile noastre ar trebui să fie medii propice experimentului, care să perceapă eşecul ca oportunitate de învăţare şi nu marcă a ruşinii. Din păcate, sistemul nostru educaţional prezintă o teamă şi o ură pentru eşec, tinde să-l vadă ca pe un cuvânt murdar. […] Şcoala la care visez este un loc în care greşelile sunt permise, în care proiectele paralele sunt încurajate şi gândirea ambiţioasă este apreciată ca proces – indiferent de rezultat.”

Pornind de la ideea că şi educaţia trebuie să se adapteze vremurilor, Khan vrea să ofere o alternativă la stilul tradiţionalist şi defazat de învăţare, susţinând că educţia „trebuie să reflecte starea actuală a lumii în care trăim; trebuie armonizată cu felul în care oamenii învaţă şi prosperă”. Dacă e însă să fim realişti – cel puţin pentru spaţiul românesc –, Academia Khan nu are prea mari şanse de implementare, iar schimbările care au loc nu sunt oricum în favoarea elevului.

Salman Khan, O singură şcoală pentru toată lumea. Să regândim educaţia, traducere de Irina Henegar, Editura Publica, 2013