Scriitoarea Ioana Nicolaie a revenit cu un nou roman, Pelinul negru (Editura Humanitas), o carte scrisă impecabil, sfârșietoare, fabuloasă, care trebuie citită atât pentru valoarea sa literară (și istorică), cât și pentru că este o carte cum rar ați întâlnit, un volum care spune multe despre fiecare dintre noi.

Agustina, protagonista și naratoarea volumului, este o fetiță (de 7 ani când intră în roman, de 10 ani când acesta se încheie) care se naște la puțin timp după explozia celui de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl din 26 aprilie 1986 și, fără să știe, întreaga viață îi va fi influențată de acest accident îngrozitor. O veți însoți pe micuța Agustina în călătorii greu de descris, întâmplări la școală sau acasă, apoi la școala specială din Buzău și din nou acasă, veți empatiza cu ea și suferințele prin care trece, vă va stârni duioșie și revoltă, veți pătrunde într-un univers aparte, într-o lume care vă va deruta și vă va indigna, vă va învăța că cei responsabili de o tragedie teribilă pot să nu răspundă pentru ea, ci să-și trăiască viețile liniștiți și nestingheriți, în timp ce victimele se cufundă din ce în ce mai adânc. Pelinul negru e toate acestea la un loc și încă multe altele. Iar grație scriiturii, unghiului narativ, originalității subiectului și autenticității lumii recuperate, Pelinul negru e unic în literatura română contemporană.

Am citit undeva că, inițial, volumul se numea Druga. Acum, Druga este cel de-al treilea capitol, cel care încheie romanul. Cum ai ajuns la titlul Pelinul negru, de ce ai simțit nevoia să-l schimbi pe cel anterior?

Nu a fost hotărârea mea, mai curând cartea a decis cuvintele sub care să stea temporar, cât și pe acelea sub care să iasă în lume. Când am început s-o scriu, mi-am numit folder-ul „Copiii Cernobîlului” (și acum în computerul meu e „Cernobîl”, așa cum „O pasăre pe sârmă” a rămas „Sabina”). Știam prea bine că explozia unui reactor nuclear la doi pași de țara noastră nu intrase în literatura autohtonă și nu aflasem nici despre abordarea internațională a subiectului (încă nu se decernase un premiu Nobel pentru asta). Auzisem însă destule povești de-a lungul timpului despre ce s-a petrecut după explozie, cu tot felul de copii care s-au îmbolnăvit grav, cu adolescenți pe care-i prinsese vremea aceea strălucitoare pe malul mării, iar mai apoi au murit de cancer de piele, însă toate acestea umpleau în mintea mea viața, nu literatura. Nu m-am gândit niciodată că aș putea folosi tot acest material ca fundal al altei povești, în care totuși el să nu pătrundă explicit, să nu apară, să fie doar subînțeles. Căci istoria din „Pelinul negru” e a unei fetițe care se naște la câteva luni după accident și are, din această cauză, diverse sechele. Cum punctul de vedere îi aparține, a trebuit să fac salturi aproape acrobatice pentru a nimeri adecvat în mintea ei, pentru a privi lumea prin ochii ei, pentru a simți totul cu acuitatea și, mai ales, cu ingenuitatea ei. Am fost pe rând păpușarul exuberant, apoi cel sleit, apoi cel amuțit pur și simplu, am schimbat continuu stările pe măsură ce creștea povestea, pe măsură ce mă încorseta realitatea în care încercam să forez la cea mai mare adâncime. Cartea are două coloane vertebrale, dihotomice, dar, din păcate pentru Agustina, o singură variantă de final. O șiră a spinării este druga, adică răul, urâtul, nedezirabilul, și cealaltă este tutuana (binele, frumosul, adevărul). Copilul pendulează între cele două, încercând să scape de sub osatura primeia ca să fluture diafan ajutată doar de cea de-a doua. Dacă reușește sau nu se va vedea numai după parcurgerea întregului traseu sau, altfel, numai după terminarea cărții. Titlul intermediar, „Druga”, mi s-a părut prea neprietenos, cu sunete tari. De aceea am optat pentru „Pelinul negru”, care este însăși traducerea cuvântului Cernobîl și care mi se pare o adevărată punere în abis a istoriei celei mari, dominant nemiloasă și, prin unele locuri cu ierburi negre, de-a dreptul strivitoare.

Agustina, protagonista romanului, se autoportretizează prin intermediul a doi termeni: „tutuană” (pe care mi l-am „tradus” ca „deșteaptă”, „bună”, „utilă”, „frumoasă”) și „drugă” (în dicționar, „fus”, „drug scurt”, „știulete de porumb”, în text, antonimul „tutuanei”). Fetița oscilează constant între cele două cuvinte. Cum ai ales cei doi poli, care dau și numele celor trei capitole (Tutuană și drugă, Tutuană, Druga)? Mi s-a părut foarte interesant și faptul că „drugă” capătă articol hotărât la sfârșit.

Cele două cuvinte capătă sens încă din primele capitole, mai precis din episoadele pe care naratoarea le petrece la bunicii care o ajută nu doar să învețe vorbirea – mult mai târziu decât alți copii -, ci și să meargă. În paradisul în care trăiește temporar, Agustina are și două păpuși: una numită Druga, iar cealaltă Tutuana. Cum trebuie să le abandoneze când e nevoită să părăsească micul ei eden, se va raporta mereu la ele. Dacă „tutuana” nu are altă semnificație dincolo de text, fiind un cuvânt mai curând inventat, „druga” chiar se folosește regional, însă nu în locurile unde crește Agustina. Interesant e că în limba rusă drug e prieten, iar drugoi celălalt. Or „Pelinul negru” este povestea transformării în „celălalt”, propunând un inventar al schimbării, cât și un desen microscopat al drumului teribil pe care unii oameni, chiar nespus de luminoși, precum această fetiță, se află fără să vrea, fără să știe, fără să bănuiască.

Toate cărțile de proză pe care le-ai scris au presărate elemente autobiografice. Nici Pelinul negru nu face excepție: avem o fetiță cu o familie numeroasă, care s-a născut și locuiește în nordul țării ș.a.m.d. Iar pe coperta a patra găsim câteva rânduri scrise de tine, legate de acest roman, printre care „Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările am înțeles cât de acută era grozăvia (…)”. Cu toate acestea, suntem în fața unei cărți de ficțiune. Când a încolțit în mintea ta ideea de a scrie Pelinul negru? Prin ce transformări a trecut ea până a ajuns la noi, cititorii, în forma aceasta?

Îmi vine brusc în minte un șifonier în care tot așezi încă de la început tot felul de lucruri: de la cordeluțe de plastic și sarafane sclipind sub soarele verii până la sandaua nouă, pierdută în râu, de la rochița cu buline roșii, până la imaginea unui frățior (ajuns Sever în carte) care-mi spune mie, unei fetițe de doisprezece ani, mamă, de la surioara blondă care la doi ani încă nu-și putea ține drept căpșorul (ceea ce un copil obișnuit face în primele luni de viață), asta pentru că încă de la naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire și a stat, alături de mama, mai mult în spital, de la brațele și piciorușele ei pline de înțepături provocate de injecțiile cu antibiotic care, până la urmă, au readus-o în lume, de la felul în care nu a rămas paralizată, ba chiar a reușit să meargă singură pe la patru ani, și mai apoi a și vorbit, de la atâtea și atâtea aluviuni ale unor zile mai vechi și mai noi. Pe un raft mai recent se află și antecamera unui bloc operator în care eu stau alături de sora mea, acum adultă, și vorbim despre niște păpuși vechi, Tutuana și Druga, din copilărie, ca să fie mai ușor, să nu ne mai gândim la ce se va întâmpla după ce vine medicul anestezist. Și undeva, în zona mediană, e și un drum din primul meu an de studenție, la o școală specială, unde am petrecut câteva ceasuri și am auzit o mulțime de fetițe, de vârste diferite, unele cu handicap fizic, altele cu handicap psihic, spunându-mi compulsiv următorul lucru: Mama, când mă duci acasă? În afară de acestea, mai sunt cărțile, literatura, naratorii uluitori din paginile altora – precum Benji din „Zgomotul și furia” de Faulkner sau idiotul din „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes sau Luca din „Cum mi-am petrecut vacanța de vară” de T. O. Bobe etc. Și-ar mai fi încă un lucru: mă gândesc de ceva vreme să scriu o serie a nordului meu transilvan. Am început cumva prin două cărți de versuri, „Nordul” și „Credința”, a urmat, după mulți ani, „Pelinul negru”, dar mai am în cap cel puțin trei cărți. Sper să mi se dea timp și claritate interioară ca să duc tot proiectul acesta nebunesc la capăt.

Ioana Nicolaie și frații ei, fotografie prelucrată color de Fabian Anton

Ai știut de la început că cel mai adecvat unghi este perspectiva unui copil, victimă nevinovată a exploziei centralei nucleare de la Cernobîl?

Nu. Îmi place polifonia în literatură, mă atrage extraordinara forță pe care o are un anumit punct de vedere în luminarea specifică a realității. Inițial aveam în minte doi naratori, ambii subiectivi, însă mi-am dat seama repede că Agustina nu mai are nevoie de nimeni ca să-și spună povestea. Simțeam că se descurcă, intuiam că e credibilă și când e vorba de nuanțe.

„În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea”. Așa începe Pelinul negru, iar fraza aceasta se mai repetă (cu mici modificări) de încă patru ori, la începutul capitolelor 11, 14, 22, 24. E un soi de laitmotiv, unul care a ajuns să mi se întipărească în minte, unul pe care nu mi-am dat voie să-l uit. De ce l-ai presărat în roman, care e rolul lui pentru tine?

E cauza, e explicația, e fatalitatea, se leagă de iresponsabilitatea oamenilor, e bocancul istoriei, e oroarea. Agustina se naște la câteva luni după accident și, deși nu știe nimic despre asta, e unul dintre copiii aflați sub semnul Cernobîlului. Explozia nucleară schimbă totul, rupe haotic vieți și, când nu le strivește (conform statisticilor s-a ajuns deja la peste un milion de morți ai post-Cernobîlului), le închide în beciuri în care nu pătrunde nicio rază de lumină. Sau de speranță. Dar dacă romanul e, cum spunea Stendhal, „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, pe mine nu m-au interesat doar „noroiul” și „cerul albastru”, ci și poezia care nu se vede, detaliile chagalliene ale atâtor necuvântătoare din proximitate, și mult din ce se ghicește în desenul de adâncime.

Citind Pelinul negru, am trecut prin stări de revoltă, tristețe profundă, compasiune, neputință etc. Nu-mi pot imagina că scrisul acestei cărți a fost în vreun fel ușor. Cu ce te-ai confruntat scriind, cum a fost procesul creativ?

Cu lipsa timpului de lucru, în primul rând. Am început cartea la Wissenschaftskolleg din Berlin, unde-l însoțeam pe Mircea, care primise această prestigioasă bursă academică a statului german. Dar, cum n-am stat decât două luni acolo, a trebuit să o continui în țară. Or viața mea obișnuită e un fel de vârtej, cu alergătură absurdă din zori până seara, cu tot felul de servituți care țin de buna administrare a casei (concrete, spălat rufe, gătit, organizat copilul care e și-n an cu examen etc.), cu felurite obligații cărora simt uneori că nu le mai fac față. Or un proiect artistic, de orice fel, cere devotament, concentrare, consecvență. Într-o carte e nevoie nu doar să intri, ci și să rămâi acolo, cât mai mult, ca să nu rupi legăturile, ca să nu uiți în ce direcție o ia un erou sau altul, ca să nu-ți pierzi pur și simplu interesul pentru o întâmplare sau alta. Am reușit să termin „Pelinul negru” în vacanța de vară, când am putut, în fine, să mă extrag din toate celelalte și să închid o ușă după mine. Cât despre tensiunea care ține de consumul interior, n-a fost deloc simplu, au fost destule pagini care m-au amuțit și pe mine. Și-a mai fost și o nevroză de câteva luni despre care nu vreau să vorbesc.

E dureroasă transformarea Agustinei de la finalul cărții. Nu există nicio șansă ca cei precum ea să aibă un destin mai luminos?

Aș fi vrut din tot sufletul ca finalul să fie altul. Numai că pe acesta nu l-am scris eu, ci lumea în care trăim cu toții, în unele puncte ale ei kafkiană, lipsită de empatie deseori, oricum, fără prea mare grijă de marginalii ei. Cred că și astăzi, în comunitățile mici, handicapul e socotit o rușine, chiar și cel fizic, nu doar cel psihic. Mulți părinți suportă oprobriul celorlalți, iar copiii sunt striviți de intoleranța majorității. Dacă nu sunt duși în instituții speciale sunt pur și simplu ascunși, adică izolați de educație, de sprijin, de binele la care au tot dreptul și care ar trebui necondiționat să li se dea. „Pelinul negru” e, sper, un fel de ochean prin care ne putem uita puțin nu doar către ei, ci și către ce e de făcut pentru ei. Aș vrea să ne pună pe cât mai mulți pe gânduri.

Mă gândeam, atunci când citeam pasajele în care fetița suferă de pe urma celorlalți copii, colegi de școală sau vecini, care i se adresează cu apelativele „repetenta”, „handicapata”, „oligofrena”, „proasta” etc., cât de frumos ar fi ca această carte să le poată fi citită și copiilor. Prin ochii fetiței, cred că ar învăța multe lucruri. Te-ai gândit vreo clipă să rescrii romanul acesta pentru cei mici?

Nu, nu m-am gândit. Subiectele mele se așează singure în proză, în poezie sau în literatură pentru copii. În această ultimă categorie e bine, e luminos, e cu multă bucurie. N-am bănuit că voi scrie pentru cei mici și că îmi va face atât de bine experiența aceasta. Lumile din „Arik” și din „Ferbonia” atârnă într-un mod imprevizibil pe balanța mea emoțională, așezând greutățile exact în echilibrul de care am nevoie. N-o să le dereglez așadar din rațiuni etice, adică n-o să „adaptez” niciodată în alt registru povestea Agustinei. Ea este așa, s-a așezat deja în lume și, din fericire, cred că poate fi citită și de copiii peste paisprezece ani.

În urmă cu vreo doi ani, am citit Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor, de Svetlana Aleksievici. A fost una dintre acele cărți rare care m-au marcat. Așa că nu am putut citi Pelinul negru fără acest volum în minte. De altfel, mi se pare că cele două cărți fac pereche bună, ambele sunt scrise excelent și sunt două abordări extra-ordinare – una ficțională, cealaltă non-ficțională – ale aceleiași tragedii. Ce alte cărți despre Cernobîl ai recomanda celor care vor să aibă cât mai multe perspective asupra evenimentului cu pricina?

Cartea Svetlanei Aleksievici e încadrată în genul jurnalistic, adică e o colecție de mărturii, sfâșietoare, desigur, impresionante în sine, cât și prin acumulare. M-a afectat direct și pe mine, dar nu pentru că aș fi citit-o, ci pentru că aveam deja cam optzeci de pagini scrise din „Pelinul negru” atunci când i-a fost decernat Nobel-ul. Și, cum ziceam, titlul meu de lucru era „Copiii Cernobîlului”. L-am schimbat în aceeași zi, a trebuit să fac asta, urma pentru ea tăvălugul mediatic, traducerea în zeci de limbi (în românește s-a republicat foarte repede), urma impunerea. Or eu trebuia să-mi duc la capăt volumul neștiut despre o fetiță tot mai strivită, care ajunge la o școală specială din România post-comunistă, căreia i se rașchetează tot mai adânc viața. Și, ca să vă și răspund, nu știu alte cărți, dar asta nu înseamnă că nu sunt. Unele poate că se scriu chiar acum, poate într-o limbă de mai mare circulație.

Ce lomografie din carte ai alege pentru a convinge cititorii să intre în povestea Agustinei?

Când am publicat acum doi ani „Lomografii”, o antologie care reunește patru volume de versuri, toate narațiuni fragmentate poetic, spuneam cum se corelează acest tip special de fotografie (care accentuează anumite lucruri dintr-o imagine făcând să se vadă într-un fel mai dramatic ansamblul) cu scrisul meu. Sunt multe lomografii în lumea Agustinei, n-aș ști dacă să aleg un capitol compact, ca, de pildă, acela al despărțirii de familie și plecării la școala specială, nici un simplu fragment, ca atâtea, în care e vorba despre felul ei de a privi lumea, adânc poetic și profund magic. Copiii simt lumea fabulos, o trăiesc așa până la o anumită vârstă, se dezvoltă așadar sub stimuli poetici. Or ce să-mi doresc mai mult de la o naratoare?! Am putut așeza poezia în proză după bunul meu plac, în modul cel mai firesc. În „Pelinul negru” sunt multe poeme, unele lomografice, altele suprarealiste, unele crude până la insuportabil, altele complet fără podoabe, dar ele nu au identitate decât laolaltă, căci dau seama de fluxul conștiinței Agustinei. Sunt convinsă cu unii cititori le vor vedea.

Ce îi urmează Pelinului negru?

Literatură pentru copii, trebuie să echilibrez, cum ziceam, balanța. Abia aștept zilele mai liniștite când e teribil de cald, oamenii au plecat din oraș, iar eu pot închide ușa după mine. Mă așteaptă de ceva timp trei ferboneni – dintre care unul, Piper, e un animăluț ciudat ce poate lua varii forme -pe care i-am lăsat în necunoscut atunci când am scris ultima pagină din „Ferbonia”. Pentru că știu unde au ajuns și pentru că îmi sunt foarte simpatici, trebuie să le zic neapărat povestea mai departe.

Fotografii din arhiva personală a autoarei.

Un comentariu
  1. AvatarDana

    Mi-ati sfasiat inima…Am plans cum de mult n-am mai facut-o, de mila Agustinelor, a Nadiilor, a Cruciselor, a Diliilor, a parintilor si fratilor de copii speciali, de mila tutuanei mele, Cati, pui galbior intre alti opt.
    Multumesc mult pentru carte, mie mi-a trimis-o Dumnezeu exact cand aveam nevoie de un raspuns….

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *