Acum două zile, aniversându-l pe Mihai Eminescu cum știm noi mai bine, vă povesteam că i-am luat la întrebări pe ai noștri poeți contemporani, invitându-i să ne răspundă la întrebările ”Cum vă raportați la Mihai Eminescu ca poet/-ă și ca cititor/-oare? Ce (mai) înseamnă Eminescu acum?”. Atunci ne-au scris Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Vlad L. Tăușance, Iulian Tănase și Răzvan Țupa.

Astăzi citim cea de-a doua parte a anchetei, în care Ioana Nicolaie, Florin Iaru și Dumitru Crudu ne-au povestit  despre ce mai înseamnă Eminescu în zilele noastre, fiecare într-un stil caracteristic și absolut savuros. Lectură plăcută! 

Ioana Nicolaie

Eminescu pe înțelesul celor mici

Ați auzit cu toții de Mihai Eminescu, că doar de aceea mă tot întrebați de Luceafărul…

Da, da, poezia aceea uriașă, imposibil de învățat!

Nu chiar imposibil, are aproape o sută de strofe și, ca s-o pot spune în gând de la un capăt la altul, era nevoie de cel puțin douăzeci de minute. V-ar plăcea, sigur, fiindcă, de fapt, e o poveste…

Cum adică? Eminescu a scris povești?

Și povești… Însă doar unele din ele sunt în versuri…

Dar de ce-i atât de important Eminescu?

Fiindcă a scris poezii foarte frumoase, foarte muzicale; a folosit absolut neobișnuit limba română, aproape că a reinventat-o…

Adică nu exista limbă română înainte de Eminescu?

Ba da, exista, însă nu era atât de bogată, nu avea atâta complexitate. Închipuiți-vă că n-ați parcurs până acum niciun volum și că tot vocabularul vostru e format din cuvintele pe care le-ați învățat jucându-vă pe computer… Și-ar veni un străin, care vinde niște cărți minunate, cu aventuri cum nu mai sunt altele pe lume. Le-ați putea înțelege? Ați reuși să le citiți? Și dacă da, cuvintele acelea nu v-ar rămâne pentru totdeauna în minte? Așa este și cu Eminescu, el e străinul, iar poeziile lui, cele mai multe, sunt scrierile acelea fabuloase.

Nu ne citiți și nouă una?

Vă pot spune câteva pe de rost. Când veți crește și voi veți putea face asta…

Da?! Abia aștept. Eu nu-mi amintesc nicio poezie…

Nu-i nimic. Hai să citim acum una… Se numește Copii eram noi amândoi. E despre un frate al lui Eminescu care, atunci când a fost scrisă poezia, nu mai trăia.

Adică… e o poezie tristă?

Da, dragii mei, dar asta nu e rău în literatură. Ia, ascultați: ”Copii eram noi amândoi,/Frate-meu și cu mine./Din coji de nucă car cu boi/Făceam și înhămam la el/Culbeci bătrâni cu coarne./Și el citea pe Robinson,/Mi-l povestea și mie;/Eu zideam Turnul-Vavilon/Din cărți de joc și mai spuneam/Și eu câte-o prostie/Adesea la scăldat mergeam/În ochiul de pădure,/La balta mare ajungeam/Și l-al ei mijloc înotam/La insula cea verde” etc.

Florin Iaru

Raportarea la Eminescu, aia grijulie, emoţionată, invidioasă, grandilocventă şi căzută-n hăul gîndirii ia sfîrşit cînd se termină liceul. Pînă atunci eşti un fanatic sau un ignorant, iar singurul gînd, dacă eşti niţel poet, e că n-ai să-l ajungi/întreci niciodată. Faza liceal-adoratore supravieţuieşte, din păcate, şi domină de un secol cultura populară românească.

Bun, acum, ce se întîmplă cu tine, poet proaspăt ieşit din adolescenţă? Păi, mai întîi, întîlneşti alţi poeţi de vîrsta ta, vă înfruntaţi liric şi cădeţi, bahic, sub mese, la sfîrşitul turnirului. Viaţa dă rateuri, poeziile dau rateuri, existenţa ta – spre marea ta uimire – nu e deloc poetică, sublimă, ci foarte, foarte terestră. Şi prozaică. Colac peste pupăză, dacă eşti student la Filo, descoperi că existenţa cotidiană a lui Eminescu era cam la fel: haotică, excesivă. Afli că bea zdravăn o zi, două, trei, pînă spărgea banii. Era şi muieratic, şi îndrăgostit. Scria la gazetă, mergea la cenaclu, petrecea, rîdea la teatru de se zguduiau decorurile, era scund, negricios (asta e o exagerare de-a lu’ Mite), avea haltere la care-şi lucra muşchiul. Afli că iubita îi spunea Momoţel. Cum, domne, Momoţel, ce-avea femeia aia în cap? Păi, tu-i spui iubitei “Găluşcă”, iar ea-ţi spune… “Fasole”… Şi cazi pe gînduri. Cînd mama dracului avea timp să scrie, că ţie nu-ţi ajunge nici să respiri. Şi ce e prostia asta, unde a fugit geniul? Sau chiar ăsta e?

Din clipa aia, intri în liga cea mare, aia care crede că poeţii sînt făcuţi din carne, zgîrciuri şi sînge, că existenţa lor fizică e adeseori mizerabilă, nedreaptă, că poezia e o întîmplare atît de personală, încît nici n-ai voie să sufli despre ea o vorbă. Abia atunci ştii ce-ţi place şi, mai ales, că e imposibil să-ţi placă tot. Argint e pe ape / şi aur în aer. În sfîrşit, după atîta chin, Eminescu e din nou contemporanul tău, fratele tău, ipocritule!

Dumitru Crudu

De câteva ori, am făcut analize pe text, împreună cu colegii mei de la cenaclu Noii barbari, pe poezii de Eminescu si, de fiecare dată, m-a izbit multitudinea de planuri din poeziile sale, ca şi multitudinea de interpretări la care acestea se pretează. Textele sale pot fi citite atât printr-o grilă modernistă, cât şi prin una minimalistă, şi asta fără să exagerez. Poeziile sale foarte cunoscute, printre care, să zicem, şi Lacul, apar într-o altă lumină dacă le analizăm prin prisma poeticii obiectiviste, sau a poeticii antiliteraturii. Eminescu nu s-a învechit, s-au învechit unele dintre grilele de lectură. Schimbând prismele de interpretare, poezia sa străluceşte şi mai intens, şi mai orbitor.