Chiar acum o lună, între 15 și 18 martie, a avut loc, la Porte de Versailles, cea de-a 39-a ediție a Salonului de Carte de la Paris (Livre Paris). Accentul a căzut anul acesta pe un întreg continent, Europa, și nu pe o țară invitată, așa cum se proceda până acum – de bună seamă, un semnal și un mesaj importante în contextul alegerilor din mai. România a avut stand și a pregătit o mulțime de evenimente prin intermediul Institutului Cultural Român, instituția care s-a ocupat de prezența românească la Paris, întâlniri gândite în acord cu tematica propusă de organizatorii târgului – sloganul țării a fost „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ („2019 – Anul României în Europa“).
Dintre evenimentele propuse, mi s-a părut absolut excelentă seria de dezbateri reunite sub numele „Traducerea este limba Europei”, care s-a petrecut în trei reprize și a fost moderată de Bogdan Ghiu, cu invitați traducători din limba română în limba franceză și viceversa – Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis Courriol, Andreea Răsuceanu, Adriana Babeți, Cristian Fulaș, Nicolas Cavaillès, Ioana Pârvulescu, Matei Vișniec, Mirella Patureau, Philippe Loubière, Alexandru Călinescu, Mariana Cojan Negulescu. De asemenea, mi-a plăcut și ideea ca în ultima zi de târg să existe o întâlnire informală între editorii români și cei francezi și o prezentare a programelor de traducere a autorilor români TPS și Publishing Romania – unde invitați au fost Mihaela Ghiță, Călin Vlasie, Ana Antonescu, Olimpia Verger, Bogdan Hrib, Nicolas Faroux, Michel Carassou, Cristian Fulaș, Nicolas Cavaillès, Florica Ciodaru-Courriol, Nicolae Tzone, Ovidiu Enculescu.
În timpul uneia dintre discuțiile menționate mai sus, mi-am dat seama că ar fi tare interesant și fertil să aflu (măcar) de la o parte dintre participanții la Livre Paris care sunt, din punctele lor de vedere, provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez. Mi-au răspuns la întrebare Ana Antonescu, Florica Ciodaru-Courriol, Mariana Cojan Negulescu, Bogdan Ghiu, Bogdan Hrib, Nicolae Tzone și Olimpia Verger, cărora le mulțumesc și pe această cale. Iar pe voi vă invit să-i citiți în rândurile ce urmează. Mi-aș dori tare mult ca, la finalul lecturii, „Să fim în continuare nebuni și să credem că literatura română are încă șanse de a-și găsi locul ce-l merită între marile literaturi”, așa cum frumos spune doamna Ciodaru-Courriol.
Ana Antonescu
De obicei, merg la târgurile de carte străine în calitate de editor care cumpără drepturi și nu care vinde, așa cum fac cei mai mulți confrați.
Cu Salonul de carte de la Paris am o relație specială, pentru că am studiat limba și cultura franceză și traduc cu plăcere literatura din Hexagon. În plus, spre deosebire de târgurile de la Frankfurt sau Londra, seamănă mai mult cu Bookfest sau Gaudeamus, nefiind unul de business, decât în ultima zi, destinată profesioniștilor.
La Editura Corint am publicat puțini autori români în ultimii ani, dar mi-ar fi plăcut să îi văd traduși în franceză, mai ales că, odinioară cel puțin, tot românul era poet și franțuzit.
Întâlnirile de anul acesta cu traducători din limba română în franceză și cu editori francezi îmi confirmă că lucrurile stau cam tot la fel de ceva vreme. Traducători există, limba română se lasă ușor sedusă de cea franceză, că tot din latină se trage. Sigur, se poate discuta mult și bine despre dificultățile traducerii, eu le știu pe cele din franceză în română. Din fericire, cei care traduc din română în franceză sunt oameni dedicați, de multe ori francezi, care iubesc ceea ce fac, și atunci iese o treabă bună.
Provocarea constă în găsirea unui editor francez care să riște să publice un autor român. Cei mai traduși autori români sunt celebri, ca Norman Manea, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu și încă vreo câțiva, lista e scurtă. În rest, puțini sunt cei care au avut șansa să fie publicați în limbi străine și doar cu ajutorul programelor de traducere ale ICR-ului. Nici traducătorii, nici editorii francezi nu ar publica autori români fără sprijin financiar. De ce? Pentru că nu se vând. Pentru că nu promovăm îndeajuns literatura română, nu pentru că aceasta nu ar exista. În țară, editorii care riscă să publice autori români nu au buget de promovare a acestora. E o minune să vinzi un autor necunoscut, oricât de bun ar fi, dacă nu îl promovezi. Prin urmare, literatura română se vinde greu, în tiraje medii de 500-1000 de exemplare. Dacă un editor nu reușește să-l vândă în propria țară, cum să reușească să o facă în Franța sau în altă parte? Ca să fie vizibil, autorul român, în colaborare cu editorul său, trebuie să participe la festivaluri, la lansări, la târguri de carte, la diverse evenimente, să iasă în arenă.
Totodată, publicarea unui autor român în franceză sau în orice altă limbă este un lucru dificil atunci când te apropii de o mare cultură și de o mare piață de carte, ca aceea din Franța, dinspre o țară modestă, pândită de incultură și analfabetism funcțional. Ne ajută un trecut apropiat de cultura franceză și o credință fanat europeană a culturii de dragul culturii. În spațiul francez, încă mai e o mândrie pentru un autor să scrie bine și să nu se vândă. În plus, de cele mai multe ori se discută direct cu editorii pentru a vinde un autor, ceea ce nu se mai întâmplă demult în spațiul editorial englez sau american, unde agenții literari sunt adevărați brokeri.
România, cumva, e între două lumi, una a autorlâcului suprem și orgolios, amator mai degrabă de carte decât de public, care oricum e „indolent și nu pricepe”, și una a afacerismului editorial, care uită adesea de calitate în favoarea câștigului, de autor în favoarea numărului de exemplare, de cărți scoase într-un an. Ambele sunt perdante la modul absolut.
Florica Ciodaru-Courriol
Întrebare vastă! Din care ochiul meu este „agățat” imediat de cuvântul „provocare”, un termen intrat
în limba română cu acest sens după căderea comunismului și care spune mult despre rolul socio-cultural al limbii. Provocare = curaj, îndrăzneală, aventură, pariu, încercare, obligație morală, incitație? Un pic din fiecare și toate la un loc! Traducerea nu-și are sensul fără publicare, iar problema unei literaturi scrise într-o limbă rară este cea a editării, domeniu dependent acum mai mult ca oricând de fenomenul receptării – un cerc închis cu traducătorul în rol de promotor al valorilor literare.
Eu vă voi răspunde din punctul de vedere al traducătorului intrat în acest rol după o observație atentă a fenomenului de receptare al literaturii române în Franța. Mi s-a părut dintotdeauna că literatura română nu se oglindea corect (fidel) în operele publicate în spațiul francofon, în sensul că se publica accidental, nu pe criteriul strict estetic, al valorii intrinsece – cea care asigură perenitatea unei opere.
Desigur, orice receptare este influențată de mersul istoriei, iar impactul evenimentelor istorice s-a oglindit și în difuzarea scriitorilor români; odată cu căderea Cortinei de fier, publicul aștepta probabil povești despre cum s-a trăit în comunism, iar dacă ele erau spuse cu haz, cu atât mai bine! Este vorba aici despre reprezentările mentale constituite și consolidate de media, de o modă (culturală) ca oricare alta, poate și de un exorcism (mai degrabă din unghiul creației, nu al receptării).
Când ai o idee globală despre literatura română nu poți să nu încerci și să nu riști să promovezi un text de fond, chiar dacă el nu se înscrie în moda zilei sau în orizontul de așteptare al marelui public. De unde obligația mea morală (fiindcă nu-mi permit să vorbesc în numele altor traducători) de a publica nume precum Hortensia Papadat-Bengescu, Marta Petreu, Magda Cârneci, Horia Ursu. Dar și efortul (observați că reiau conotațiile „provocării”!) de a face cunoscuți autori ultra-contemporani, precum Rodica Draghincescu, Petru Cimpoeșu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Iulian Ciocan, Răzvan Petrescu, Claudiu Florian, Radu Paraschivescu, Vlad Zografi, Alexandru Vlad, ba chiar debutanți pe care i-am descoperit colaborând cu un festival francez dedicat primului roman (de la Chambéry). Am avut satisfacția să constat că autorii pe care i-am „simțit” atunci s-au dovedit într-adevăr scriitori cu bogate resurse. Voi cita aici doar două nume, Corina Sabău și Cătălin Pavel, care sunt acum la a patra sau la a cincea carte. Corina Sabău, cu o scriere intimistă, are șansa să placă cititorilor fini, cu o apetență mai mare pentru stil decât pentru narațiune. Cătălin Pavel a trecut și el cu brio proba adeziunii publicului prin varietatea temelor și a stilurilor. Tot la noi talente mai putem adăuga un Bogdan Costin, un Bogdan-Alexandru Stănescu, un Tudor Ganea (cu o imaginație flamboaiantă), dar și o excelentă stilistă și prozatoare precum Andreea Răsuceanu sau minimalista Lavinia Braniște, un Iulian Bocai, dar și mai cunoscutul Augustin Cupșa cu universul său panaitistratian, un Bogdan Răileanu (subiecte surprinzătoare, limbaj autentic)… și, să nu uit, o subtilă stilistă din spațiul moldovean: Emanuela Iurkin.
Dorința de a vedea cât mai multe talente românești traduse – traducerea fiind o deschidere spre comunicare și înțelegere în lumea globalizată și globalizantă de azi – este mare, iar raftul meu de cărți (autori) care-și așteaptă o posibilă editare în franceză începe să fie mai bogat decât cel cu traduceri deja publicate. Alte eforturi, alte așteptări, alte speranțe – iată câteva conotații suplimentare ale provocării ! -, alte ore, zile, săptămâni și luni de tatonare a editurilor, încât am ajuns să am în cap o geografie a editorilor cu specializările respective: poezie, roman umoristic, roman polițist, literatură pentru tineret/copii, eseuri, artă, proză scurtă (rar, extrem de rar, nuvela – pretind editorii francofoni – nu se caută!), dar și o hartă a „bunilor” editori, a celor ce-și pleacă (umil sau curios?) urechea la voci venite d’ailleurs, nu neapărat super-exotice, ci pur și simplu valoaroase, care au ceva de spus. De cele mai multe ori, este vorba de editori mai mici („independenți” este chiar semnul lingvistic sub care sunt reuniți!), dar cu un anume curaj, acela de a publica autori talentați, nu obligatoriu comerciali, opere cu publicarea cărora să te mândrești – cum declara prin 2006 o editoare elvețiană (Zoe) la publicarea unei capodopere românești tradusă în franceză, La forêt des pendus/Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu. Autorii români pot surprinde încă publicul francez; la aparitia savurosului roman-fabulă Viziunea vizuinii, semnat de Marin Sorescu și tradus în franceză de Jean-Louis Courriol pentru editura Jacqueline Chambon, suplimentul literar al ziarului Libération titra pe o pagină întreagă „Ils sont fous ces Roumains !”, reluând laudativ celebra frază din Asterix „Ils sont fous ces Romains!”.
Să fim în continuare nebuni și să credem că literatura română are încă șanse de a-și găsi locul ce-l merită între marile literaturi.
Mariana Cojan Negulescu
Sunt în Franţa de aproape trei decenii. Dispunând de o anumită experienţă în domeniul literaturii,
după alte studii (doctorat şi master în traducere) care le-au completat pe cele din România, dar şi prin exerciţii laborioase de traducere – fără perspective de editare, uneori, dar cu ferma convingere că progresez intelectual –, am abordat o serie de case de editură din Franţa în ideea că ar trebui să-mi fac cunoscută ţara prin cultura ei. Am mai justificat această dorinţă: la început, poporul francez demonstra o curiozitate afectuoasă fraţilor latini din estul european, dar aceasta s-a estompat treptat, lăsând loc imaginilor dezastruoase ale aşa-zisei perioade de tranziţie.
Am avut dintotdeauna convingerea că ignoranţa dă naştere dispreţului. Dacă nu oferi nimic în schimb, oamenii îşi construiesc o imagine doar în funcţie de ce văd şi aud din surse nedemne de crezare. Pentru mine, ca şi pentru alţi co-naţionali, această situaţie era frustrantă.
Am constatat că există aici o prodigioasă literatură pentru tineret. Iniţial, am tradus, apoi rescris, adică adaptat în limbă modernă, mai lizibilă, deci mai captivantă, poveştile româneşti. Faptul că, prin repovestire – neezitând de multe ori să îmbogăţesc textele, pentru a le face accesibile –, am considerat că am trădat sursa, mi-a pus o problemă de conştiinţă. Am asumat acest lucru, semnând respectivele adaptări, cu precizările de rigoare.
Eu percep traducerea ca pe o rescriere. În afara publicaţiilor pentru copii şi tineret, am tradus trei opere literare care au fost publicate în Franţa.
Evident, pentru traducere, stăpânirea ambelor limbi, cu tot ce implică în sens larg aceasta, nu este suficientă pentru realizarea unei traduceri de calitate. Traducătorul este un perfecţionist perpetuu. Incurabil. Competenţele traducătorului nu ţin doar de cunoaşterea limbilor, ci de aproprierea textului, prin reflecţie, cercetare, trăire, până la identificarea, la modul ideal, cu „simţirea” autorului, la intrarea în rezonanţă cu acesta.
Creator de „punţi de legătură” între popoare, traducătorul este, de asemenea, după opinia mea, un vector de răspândire a cunoştinţelor legate de civilizaţia patriei sale.
Provocările sunt numeroase. Ele sunt legate în special de descoperirea unui text care să captiveze. Pe virtualul cititor, dar şi pe autenticul traducător. Apoi, descoperirea unui editor pe care să-l entuziasmeze publicarea unui autor/text tradus din limba română. Aş zice că aceasta din urmă rămâne chiar provocarea esenţială pentru traducător.
Bogdan Ghiu
În primul rând, din punctul de vedere a ceea ce, tehnic, se cheamă „extraducere” literară din română
în franceză, cred că dincolo de spațiul „pur”, „propriu-zis”, adică metropolitan, european-francez – Franța, Parisul –, cred că n-ar trebui să neglijăm spațiul sau, mai exact, spațiile francofone, ale francofoniei, pentru că acestea reprezintă un câmp și o forță transversal-globale, fiind multiple, plural-lingvistice, traducându-se deja, intens, între ele: francofonia ca spațiu de traducere în sine. Să nu neglijăm, prin urmare, periferiile sau ex-coloniile, spațiile marginale, concentrându-ne obsesiv doar asupra metropolei: abia cele dintâi sunt omoloagele noastre, asemenea nouă, și s-ar putea ca tocmai în ele să găsim o cale afină, înrudită, doar aparent ocolită și indirectă, strategic însă câștigătoare, de penetrare în „spațiul francez”.
Și asta pentru că „spațiul francez” continuă să fie unul dintre cele mai traductive la nivel mondial: cultura franceză își continuă „excepționalismul” și din acest punct de vedere, al unei (post)hegemonii întoarse în ospitalitate și generozitate care se traduce, literar, prin traduceri. Cultura franceză contemporană este cea mai traductivă, deci cea mai ospitalieră, la nivel mondial. Asta cifrele comparate o arată.
Însă, ca români, avem, în această relație, o situație specială: le suntem, francezilor, în același timp familiari și ignorați, oarecum asemenea unor evidențe, întotdeauna înșelătoare, care ajung să stingă și să sece, în timp, curiozitatea și atenția.
Din acest punct de vedere, „Sezonul Franța-România” cred că poate constitui un bun moment de reflecție în materie de strategie și tactică culturală sau de diplomație culturală în domeniul literaturii, deci al traducerii de sine, al „extraducerii”.
Spațiul francez este, cum spuneam, un spațiu generos, dar tocmai de aceea – paradoxal efect pervers – indiferent. Or, cred că am ratat, istoric, momentul când ne puteam afirma masiv, compact-național, ca o cultură, ca o literatură în sine. În spațiul editorial global actual, cartea a devenit de multă vreme o marfă, literatura fiind redusă la roman, iar romanul la „poveste”, o deja intolerabilă presiune normativ-selectivă în plus constituind-o vârsta autorilor, care, pentru a putea spera să fie introduși pe o piață străină dominantă, relevantă, trebuie să fie cât mai tineri, permanent tineri: ca la târgul de sclavi (sau de „fete”), piața-stăpân cere permanent „carne proaspătă”. Or, acest „agism” (discriminare „pozitivă” pe criterii de vârstă, care se poate manifesta fie ca „tinerism”, fie ca „seniorism”) este mai puțin vizibil și discutat decât rasismul sau sexismul, de pildă (și chiar decât „specismul”), dar în domeniul literaturii, cel puțin (dar și, mai puțin totuși, în acela al artelor vizuale), face pur și simplu ravagii, și tocmai de aceea ar trebui denunțat urgent și cu vigoare.
Economia globală a cărții este centrată, atomist și atomizator (de mult deja, dar din ce în ce mai intens, mai devastator), pe unitatea-carte și pe unitatea-autor, iar în aceste condiții post-naționale, adică post-idiomatice, singura, poate, strategie ar fi să construim meta-povești despre autori, un meta-storytelling de marketing cultural, să dramatizăm narativ viețile național-transnaționale, interior-mondiale, ale scriitorilor, în regim, de preferință, relațional, construindu-ne narativ autorii ca pe niște adevărați eroi picarești existențial-culturali (meta-)„povestind”, altfel spus, arta lor, cum reușesc ei să transforme situațiile-limită locale ale lumii contemporane globale într-un fel de înțelepciune, de narațiune cu valențe sapiențiale pentru întreaga lume. Literatura română are, altfel spus, nevoie de un înalt marketing specific.
Și, de asemenea, tocmai în aceste „povești” de traducere, experții români în export literar (la câte perechi de ghilimele, și cu câte sublinieri, ar trebui să pun aici, renunț, căci n-aș ști cum să le reprezint grafic!) ar trebui să-i eroizeze, discret, dar tot mai apăsat, pe traducători, tocmai pe ei, căci și acesta este un „trend la modă” de care ar trebui profitat. În ceea ce mă privește, alături de ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari), am promis, atunci când, recent, i-am acceptat președinția, să fac cât mai mult și mai multe în acest sens.
În fine, un model de poveste relațională profesionist dramatizată de care ar trebui să beneficieze scriitorii români (și traducătorii lor) îl reprezintă deja, pentru mine, minunata sală a intensei, emoționantei și pedagogicei prietenii artistice Matisse-Pallady așa cum a fost ea curatoriată și expusă la Centrul Pompidou, în cadrul „Sezonului Franța-România” de care vorbeam.
Pentru a se traduce eficient, adică vizibil, nu doar cantitativ, dar izolat, ca până acum, poveștile literaturii române au nevoie de meta-narațiuni (de piață). Poveștile au nevoie de povești.
Ca și – să nu uit! – de extraordinarul, puțin cunoscutul și analizatul (eu am făcut-o deja) gest și efort, o dată în plus de mare inventator literar, pe care l-a făcut Mircea Cărtărescu, pre-traducându-se, adică scriind el însuși o versiune (în proză) pentru traducere, în vederea traducerii, a intraductibilei capodopere care este Levantul (apărută în traducerea unuia dintre cei mai devotați parteneri și co-autori francezi ai literaturii române, Nicolas Cavaillès, la editura P.O.L.).
Altfel spus, și autorii trebuie să participe, cumva, la propria acțiune de traducere, să fie subiecți activi ai propriului export. Capcana, marele pericol fiind însă, aici, acela de a fi tentați să înceapă să scrie „neutru”, trans-idiomatic, deja tradus. Scrisul e una, traducerea, alta. De-asta există traducători. Pe scurt, exportul, multiplicare „avatarilor” literari, nu trebuie să devină o obsesie care să distrugă tocmai mediul literaturii: limba însăși (națională sau maternă), simplificând-o global, după modelul englezei devenită globish.
Cam atât.
Bogdan Hrib
Cred că ar fi multe de scris și de spus, așa că o să încerc să-mi ordonez ideile:
– Provocările traducerii și, implicit, publicării literaturii române sunt prezente nu numai în spațiul francez. Chiar dacă piața britanică sau cea nordică sunt diferite, și nu puțin, autorii români sunt la fel de greu de regăsit.
– Îmi va fi greu să-mi spun o părere în zone ale pieței de carte pe care nu le cunosc. Așadar, mă voi concentra pe zona ficțiunii de gen, mai concret în aria delimitată de ceea ce francezii numesc polar, anglo-americanii mystery & thriller, nordicii… noir, iar noi (destul de inconsistent și incomplet) literatură polițistă.
– Piața de polar franceză a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare explozivă (aproape toate editurile importante au o colecție bogată), iar după participarea la Livre Paris, am avut onoarea de a fi invitat la cel mai mare festival de gen din Franța – Quais du Polar de la Lyon.
– Romanele mystery & thriller au fost conduse (ca și celelalte genuri, probabil) de mode efemere. Acum ceva vreme, au apărut foiletoanele clasicilor britanici sau francezi; imediat înainte și după al doilea Război Mondial, detectivii lui D. Hammett și R. Chandler au definit subgenul hardboiled, a urmat apoi Războiul Rece și romanele cu spioni. După 2000, s-a lansat brusc thriller-ul istoric și, în ultimii zece ani, ceea ce numim nordic noir. Cu o lungă istorie, occidentalii au fost tot timpul prezenți pe rafturi și în ochii cititorilor. Din nefericire, istoria noastră, deși la fel de lungă, este foarte subțire, doar câteva încercări interbelice și multe romane milițiste în perioada comunistă. Câteva excepții ca Zincă, Ojog-Brașoveanu sau contemporanul nostru George Arion. Așadar, cred că o primă explicație a puținelor lucrări traduse este legată de lipsa unei cantități (și calități, în mod implicit) care să ofere rădăcini istorice și o raportare consistentă la tradiție. Chiar și acum avem prea puțini autori de mystery & thriller. Poate că puțin peste două duzini, mai puțini decât cei din Islanda.
– În prezent, se vorbește mult despre o nouă direcție în noir. Unii au sperat că nordul se va transforma în sud, au fost voci care au vorbit despre un noir mediteranian. Și totuși, încă nu e nimic cristalizat. Autorii francezi au explodat și ei ca număr și operă, dar încă nu prea sunt traduși în limbile nordice sau chiar în engleză. O modă care s-ar dezvolta spre est ar însemna o coagulare a eforturilor central și est-europene și o strategie a unui stat far… strategie pe care nu o prea văd. În nord, steagul de fost ridicat de Suedia pentru toți, în est, Polonia este singura țară cu autori traduși cu oarecare succes în Franța, Marea Britanie și Statele Unite. Eforturile individuale minuscule ale unor autori și/sau editori au puține șanse și se vor poticni în edituri franceze minuscule, cam ca până acum. La târgul de la Paris am putut vedea o expoziție fotografică cu portrete ale unor… noi voci în literatura europeană, altele decât cele franceze. Din nefericire, multe dintre „voci” erau publicate în Franța de editori mici, poate singurul nume cu aromă de bestseller (evident autor de… polar) era Antti Tuomainen din Finlanda, tradus în peste 20 de limbi și cu un real (chiar uriaș) succes internațional.
– Sunt convins că nu este o problemă legată de traducere și de traducători, ci doar de receptare a specificului local. Mai simplu spus, avem povești care să-i intereseze pe francezi? Care ar fi specificul nostru, de exemplu, în comparație cu nordicii? Nu avem probleme de climă și depresie, în schimb corupția și hoția sunt o rețetă a supraviețuirii? Suntem eternii supraviețuitori la confluența unor puternice imperii și interese? Îl voi cita (liber) pe Bogdan Teodorescu, care a vorbit într-o conferință de la Quais du Polar: Noi, cei din est, trăim acum un drum – de la comunist totalitar spre un capitalism european – pe care occidentalii nu l-au trăit și nu-l pot înțelege. Mă întreb dacă este un prezent îndeajuns de marketabil (scuzați-mi barbarismul!) și destul de exotic.
– În concluzie, îl citez (tot liber) pe un mare autor american (tradus și la noi!), Lawrence Block: Fiecare carte are nevoie de o poveste bună și de personaje complexe. Simplu, nu-i așa? Nu-i chiar simplu. Ba deloc. Încă se scrie foarte puțin și prin metoda self-publishing-ului mi se pare că începe să se scrie destul de slab.
Nicolae Tzone
Luna trecută, în martie, s-au împlinit 7 ani de când Editura Vinea a fost prezentă, neîntrerupt, la cel mai mare salon de carte al Franței (și unul dintre cele mai importante și mai fastuoase din Europa). Am așteptat, de fiecare dată, acest eveniment cu sufletul la gură. Practic, cel puțin 6 luni le-am consacrat pregătirii volumelor cu care ne-am prezentat în spațiul unde, sunt convins, fiecare editor, indiferent de țară sau de continent, dorește să ajungă vreodată.
Am știut, din capul locului, că devenim actorii unei aventuri culturale de excepție și că nu putem prevedea decât vag care vor fi realizările pe care le putem sconta ca sigure.
Provocarea, prin programul editorial pe care ni l-am propus, deopotrivă original și incitant, a fost maximă. Nu este locul aici să vorbesc pe larg despre dificultățile pe care știam că le vom întâmpina. Multe. Oho, chiar foarte multe. Doar le numesc aici, în trecere. Ce poeți vom alege? Vom miza numai pe autori contemporani? Sau vom plusa pe autorii avangardei noastre clasice, dat fiind specificul Editurii Vinea? Cum vom găsi neapărat un proiect care să stârnească atenția? Cum vom face să avem o continuitate certă a lui? Cu ce traducători vom lucra? Cum vom face ca prezentările de carte la Paris să fie vizibile? Ce se va întâmpla cu volumele după lansări? Le vom aduce înapoi la București sau vom găsi librăriile care să ne accepte expunerea în timpul anului la vânzare?
Întrebări, multe întrebări, ce aveau nevoie de răspunsuri cât de cât coerente. Pentru că urma să fie efectiv o întreprindere dificilă și foarte costisitoare, având în vedere că pe lângă tipărirea efectivă a cărților, mai întâi trebuiau plătite traducerile. Pe urmă, era vorba și despre deplasarea la Paris, biletele de avion și cazarea urmând să umfle bugetul unei asemenea întreprinderi.
Nu a fost ușor să alegem un proiect în sine, care să „sune” foarte bine, neapărat foarte bine. Și l-am găsit: „București-Paris. Zece cărți de poezie pentru Franța”. Am format o echipă de lucru, în fapt o veritabilă filială a Editurii Vinea la Paris, cu Miron Kiropol, aflat din anii ʼ70 ai secolului trecut în Franța, cu poeții Claudiu Soare și Rodica Draghincescu, și ei prezenți în spațiul francez de foarte mulți ani. Am găsit și un coechipier binevoitor: Târgul Gaudeamus București. Evenimentul ales la care să prezentăm cărțile, nota bene, tipărite integral în limba franceză: SALON DU LIVRE, Paris. După discuțiile cu Institutul Cultural Român, am fost incluși în programul acestuia pentru lansările ce urmau să se țină la Standul României în 2013.
În realitate, am reușit să tipărim doar 8 volume din cele 10 propuse. Cartea Ioanei Ieronim și cartea Ioana Crăciunescu, cuprinse inițial în proiect, nu ne-au venit la timp. Partenerul bucureștean, Radio România, nu ne-a acordat niciun sprijin financiar.
Așa că numele proiectului a devenit și a rămas neschimbat până azi: „BUCAREST-PARIS,
HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”. El a cuprins următoarele volume: George Bacovia, PLOMB, l’intégrale des œuvres poétiques; Miron Kiropol, SANS SOUILLURE PASSENT SUR NOUS LES AGES; Şerban Foarţă, ABC D’AIR; Dinu Flămând, ZONA; Sebastian Reichmann, LE LIVRE-VARAPPE; Rodica Draghincescu, ORAGE PYRAMIDAL; Claudiu Soare, CETTE OMBRE QUI CHERCHE SON AMANT; Nicolae Tzone, APHRODITE BALKANIQUE.
Ecoul prezenței Editurii Vinea nu a rămas neobservat. Ba pot spune, privind peste umăr, că a fost unul de succes. An de an, ICR ne-a inclus în programul național ce urma să se deruleze la Standul României. Am găsit și trei librării cu care am colaborat, cărțile putând fi căutate de cei interesați nu doar la București. Volumele le-am publicat totdeauna în condiții grafice extraordinare. Formatul lor este 20 x 20 cm, au copertă de carton și supracopertă, sunt, în fapt, veritabile bijuterii.
Mai afirm doar atât: luna trecută la LIVRE PARIS am prezentat a 7-a serie a proiectului nostru.
Am ajuns, incredibil, la 56 de autori, la 56 de volume tipărite în limba franceză. Putem vorbi, fără falsă modestie, deja de o VERITABILĂ BIBLIOTECĂ. Și vom comtinua.
P.S.:
Iată, de altfel, lista tuturor cărtilor prezentate de-a lungul acestor ani la Paris, la Standul României:
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, 2013 :
George Bacovia: PLOMB, l’intégrale des œuvres poétiques
Miron Kiropol: SANS SOUILLURE PASSENT SUR NOUS LES AGES
Şerban Foarţă: ABC D’AIR
Dinu Flămând: ZONA
Sebastian Reichmann: LE LIVRE-VARAPPE
Rodica Draghincescu: ORAGE PYRAMIDAL
Claudiu Soare: CETTE OMBRE QUI CHERCHE SON AMANT
Nicolae Tzone: APHRODITE BALKANIQUE
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2014 :
Anca Mizumschi: MADRUGADA. Chansons d’amour et de furie
Cassian Maria Spiridon, L’ÉPREUVE
Angela Nache-Mamier: MADAME BOVARY / votre fidèle et savante lectrice
Mihail Gălăţanu: LE HAREM DES PARFUMS
Lia Faur: LAMÉ
Florin Caragiu: L’HOMME À DEUX CŒURS
Paul Gorban: PAVILLONS AU ROUGE À LÉVRES
Diana Caragiu: RESPIRE AVEC MOI
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2015 :
Ion Vinea, FEMME BLANCHE S’APPUYANT À UN ARBRE
Geo Bogza, POEME INVECTIVE / aux empreintes digitales de l’auteur
Angela Marinescu, LE LANGAGE DE LA DISPARITION
Nicolae Breban, ELEGIES PARISIENNES
Robert Şerban, LA MORT PARAFFINE
Gheorghe Grigurcu, UNE ROSE APPREND LES MATHEMATIQUES
Dumitru Crudu, ACVIKA
Silvia Goteanschii, DRAMATURGIE DES CORDES LUISANTES
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2016 :
Tristan Tzara, VINGT CINQ POÈMES
Liviu Ioan Stoiciu, LE CRATÈRE PLATON
Ioana Crăciunescu, LES FORGES DE LA VERRERIE
Octavian Soviany, LA VIE APRÈS LA VIE
Lucian Vasilescu, LA VIE NUIT GRAVEMENT À VOTRE SANTÉ
Marlena Braester, LA CULPABILITÉ DES ANGLES
Șerban Axinte, LE MONDE EST NÉ COMME TU L’AS VOULU
Adi Filimon, STEFIA. LES EAUX DES PHARAONS
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2017 :
Ilarie Voronca: ULISSE DANS LA CITÉ
Virgil Teodorescu: LA BOUTEILLE DE LEYDE
Maria Banus: SANG ET PAPIER
Constantin Nisipeanu: LA FEMME D’AIR
Angela Furtună: LA VILLE BLANCHE
Paul Daian: NOIR OU NOIR
Fevronia Novac: À LA VIE
Radmila Popovici: LA LAIDE
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA France”, seria 2018 :
Petre Stoica: ACCABLÉ PAR LA GLOIRE
D. Trost: LE PLAISIR DE FLOTTER, RÊVES ET DÉLIRES
Ion Pop: ÉLEGIES EN OFFENSIVE
Lucian Vasiliu: LA FILLE MAGNOLIA
Ioana Diaconescu: TISSUS
Daniel Corbu: PRÉLUDES POUR TROMPETTE ET QUATRE MURS
Aura Christi: EXERCICES D’OBSCURITÉ
Andrei Novac: LA RÈGLE DE LA TIMIDITÉ
„BUCAREST-PARIS, HUIT LIVRES DE POÉSIE POUR LA FRANCE”, seria 2019 :
Nichita Stănescu: 11 ÉLÉGIES
E. Baconsky: CADAVRES DANS LE VIDE
Dimitrie Stelaru: LA NUIT DU GÉNIE
Doina Uricariu: LE LIVRE DE VERRE
Liviu Antonesei: 5 BALLADES ROCK
Sașa Pană: LE MOT TALISMAN
Mircea V. Ciobanu: RÉINITIALISATION
Maria Șleahtițchi: NOTRE AMOUR EST UNE BELLE DAME
Olimpia Verger
Pentru a publica literatură română în spațiul francez cea mai mare provocare – după părerea mea – este aceea de a nu o diferenția de celelalte literaturi. La urma urmei, există doar o literatură sau, în cel mai rău caz, două: una bună și una mai puțin bună. Și nu mă refer neapărat numai la subiectul propus de scriitori, ci la tot, la modul în care aceștia se poziționează în peisajul literar actual.
Și este vorba realmente de provocare. Literatura română suferă din cauza unei anumite imagini, un fel de a priori, persistent. Literatura publicată înainte de 1989 era una a disidenței – deci politică; după 1989, era una a post-comunismului – fără destulă distanță față de politică. Iar acum? Eu cred că a devenit o literatură europeană pur si simplu, în care tematica este foarte variată.
Și, de fapt, provocarea constă în a convinge cititorii, criticii literari și ziariștii că nu există nicio diferență și că literatura română se situează la același nivel cu celelate literaturi. Asta nu înseamnă că nu are propria ei personalitate, dimpotrivă, nu înseamnă o uniformizare. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce cartea Tatianei Țîbuleac nu poate fi ancorată într-un spațiu fizic anume sau cum se face că există umor în literatura română… Tocmai aceasta este explicația. Cred că tânăra generație de scriitori gândește altfel, și spațiul în care universul lor literar și ficțional se dezvoltă nu mai are aceeași importanța și, mai ales, a evoluat. Nu vreau să spun prin aceasta că nu mai există o literatură angajată politic sau social, dar ea se situează pe același plan cu restul Europei.
Deci munca editorului de literatură tradusă din română în franceză poate fi rezumată la un fel de act de convingere și de autoconvingere că are în față o excelentă carte și că lumea sciitorului este universală.
Editura Syrtes publică de 20 de ani literatură tradusă din mai multe limbi est-europene și am văzut o reală evoluție a publicului. Pariul este câștigat atunci când cititorul a uitat care este originea scriitorului…
Pingback: O anchetă despre provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez – Bogdan HRIB
Pingback: Despre provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez - Blog.Tritonic.ro