Rodica Draghincescu (n. 1962, Buziaș, județul Timiș) este o poetă, prozatoare, eseistă și traducătoare stabilită în Franța. După încheierea studiilor de filologie la Universitatea de Vest din Timișoara și publicarea unor volume de poezie importante, care au reliefat prezența femininului în literatura generației ’90, precum Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997), Ah! (1998) și EU-genía (2000), Rodica Draghincescu devine scriitoare de limbă franceză. Îi apar în Franța volume de poezie (La poussière du soir, 2001; La lune n’est pas un simple mouchoir, 2003; Ra(ts), 2012; Rienne, 2015), romane, eseuri și interviuri cu personalități ale literaturii europene, reunite în Entretiens avec Rodica Draghincescu (2004). A fondat în 2010 revista Levure littéraire și a funcționat ca liant între mai multe culturi, traducând poeți polonezi, luxemburghezi, belgieni, italieni și francezi.
În 2018, R.D. revine la scrisul în limba română odată cu volumul FRAHT, ce va apărea în luna noiembrie la Casa de Editură Max Blecher. Discursul ei de aici este exploziv, dar bine calibrat, visceral și agresiv fără să fie isteric sau patetic, articulând imagini, idei, probleme și subiecte cât se poate de incomode și de actuale. Instrumentele cu care operează poeta se plasează în zona unei conștiințe feminine ultralucide și neconcesive, care nu evită și nu ezită să denunțe cu acuitate și ironie disfuncționalitățile lumii, ierarhiile și discriminările, traumele familiale și miturile scrisului, spărgând bula clișeelor legate de femininul liricoid.
Un centru de interes în textele din FRAHT îl constituie complexitatea limbajului, care devoalează nu doar o răfuială cu limba română, ci și cu ideea de prelucrare și cosmetizare a poemelor, cu sclipiciul neologismelor și întregul spectru de tendințe și locuri comune specifice discursului poetic al momentului. Când scormonește în trecut, când critică instituțiile statului, când subminează logica patriarhală în care funcționează lucrurile sau eviscerează iubirea de orice romanțiozitate, Rodica Draghincescu o face cu precizia și scrâșnetul unor mașini de carting, a căror trecere prin peisaj nu are cum să te lase indiferent. Cu o obsesie, cu o intensitate a nevoii de adevăr care poate doar Marianei Marin i-a mai reușit într-o manieră atât de autentică și febrilă, R. Draghincescu se repoziționează în poezia românească, după optsprezece ani de tăcere în care a acumulat suficientă tensiune pentru a o descărca acum, prin noul ei volum de poezie, „cu grija glontelui care se dă înapoi în cocoșul flintei doar ca să-și ia avânt”.
ex tunc
există iubire doar pentru debili și proști. slavă îngerilor
arcași care și-au tăiat aripile și care acum își scuipă
cuvinte de amor între ei luând în râs luna și relieful ei
adipos hepatic văzut printr-o sticlă murdară pe care
o orbitează încă în rotație sincronă theia
nimeni nu iubește destul când este iubit prea mult
și deci prin comparație cu zădărnicia și disperarea
craterele creierelor îndrăgostite disproporționat par
de sus în jos niște maree de uscat pe cerul nopții
interioare
nu există decât amintiri personale și premature în
care visăm că ne cresc dinți peste tot și în același timp.
suntem vecini de copilărie sau de bătrânețe și ne facem
confesiuni (capricii dureroase dar utile afecțiunilor
neuro-musculare)
nu există iubire pentru inteligenți. ei stau și ascultă
doar ce li se spune indiferenți și cu nimicnicia
identității pe limbă (presimțirile și întrebările și
dorințele în care ne pipăim orgolioși și străini).
stăm unul peste altul cu putere și ne calculăm
certitudinile și îndoielile. în această situație realitatea
se compune ca o casă exotică din flăcări și fum.
totul depinde din ce ochi o privim și cu câtă intensitate.
în ferestrele ei carne roșie la proțap și în suc propriu
există foamea de celălalt și senzualitatea ei asamblată
din verbe și oglinzi de vorbit. timp biografic pe harta
spermelor lumii timp de țigară și vin negru băut din
podul palmei ca dintr-un ambalaj antic la căderea zilei
(deipnon).
iubirea este o porție culinară care trece dintr-o cutie
craniană într-alta ca la piață porcul boul și mielul
înjunghiați și tăiați cu sau fără os.
nu există decât fapte de idei colecții private de fapte
și mai ales de întâmplări ierarhizate pe mărimi și
consistențe și interese și slăbiciuni ca niște lanțuri
trofice din ace cu gămălie și ace boante
nu putem cădea prin iubire mai mult decât un
orb cățărat pe-o groapă prismatică (orice iubire se
instaurează ca un joc sinucigaș cu ghizduri împrejur
cu cât joci mai mult cu atât întreprinzi o acțiune
zadarnică din care chiar vei pieri căutând-o de sens).
există feluri și feluri de a admite că atunci când ne
visăm pe noi cu alții noi chiar credem că ne-am deprins
cu viața și moartea și că suntem destul de încăpători
și de lucizi ca să avem de toate ba chiar mai ieșim din
somn din când în când și cu folos.
îmi întorc inima de buzunare o golesc de mărunțiș:
e gravă și goală nu zornăie nu se înșiră pe podea
e doar un simptom în sine de lucruri căzute în muțenie
și dizgrație. cum aș mai putea supraviețui prin ea când
ea a devenit un obiect de artă numerică (ticăitul ei
e un beculeț verde care pâlpâie doar când i se răspunde
cu un alt ticăit). mi-e casa o măcelărie euforică
iubirea nu este ce se crede că este și nu duce sub nicio
formă spre divinitate ea nu este nici măcar o igienă
mentală o tantră înșurubată în sexul minții ca într-o
curte japoneză
tandrețea nu este nici măcar un regulament inferat
din două premise și două coarde vocale de soprano
sfânta tandrețe este o nimica toată o aberație prin
atingere în care dacă ceva a fost dat și atins altceva
decât datul și vătămatul va urma cu necesitate din
ceea ce a fost dat si lezat. până și lui aristotel i-a
fost frică de cuvinte cu retrovizor sau de femei prevestitoare.
și acum
eu
aici. cu gura plină de cuie. corectez gramatica iubirii.
cum iese câte-un adevăr afară îi și înfig cu pumnul
niște cuie în căpățână: cilindrice spintecate ciocâlteie
fuscele spițe trepe și ținte. și nu pot să spun cât mă
doare când cuvintelor mele le intră cuie în tălpi
din interior văd cum se repetă și se schimbă totul
până la marele cui cerebral
pe urmă vinovăția
ca un himen electric și circular
din volumul FRAHT, în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher
