Pe Andreea Vasile o putem vedea atât în producții teatrale, cât și în producții cinematografice, iar perfomanța sa din filmul De ce eu? a primit premiul criticilor la Festivalul de Film de la Sofia din această primăvară.

Absolventă a Facultății de Litere, apoi a Facultății de Actorie, Andreea Vasile este un exemplu de reușită pentru generația sa, iar fiecare întâlnire – atât în teatru, cât și în film – este o poveste pe care o scrie pentru noi, publicul, în cartea vieții sale de actriță, probabil una dintre cele mai grele și solicitante meserii din câmpul muncii, pentru că lucrezi cu tot ce ai.

Când nu lucrează, Andreei Vasile îi place să citească și mă bucur că mi-a împărtățit câteva dintre preferințele sale literare în interviul de mai jos.

 

Care sunt autorii tăi preferați?

Mi-e foarte greu să-ți spun că îmi place Dostoievski pentru că mie mi se pare că, de fapt, contează opera, fiecare operă în parte. La Dostoievski, de exemplu, m-a marcat atât de tare Crimă și pedeapsă, când l-am citit în clasa X-a, încât îmi amintesc că m-am trezit la 1 noaptea și am scris un eseu în care argumentam despre cum Crimă și pedeapsă e, de fapt, Divina Comedie. Purgatoriul, iadul și raiul, toate sunt aceleași, dar sunt îmbrăcate sub o altă formă.

Nu cred în scriitori preferați așa cum nu cred în regizori preferați, cred în cărți, cred în filme. Cred că atunci când scrii mult, regizezi mult, ai și momente proaste, lipsă de inspirație, nu ai cum să fii genial tot timpul.

La Dostoievski a fost Crimă și pedeapsă, Idiotul. Dar, dintre toate, cu riscul de a părea o romantică incurabilă, mie mi-a plăcut Umiliți și obidiți. La Marquez mi-a plăcut Dragoste în vremea holerei, însă toate celelalte nu au rezonat cu mine. Acum citesc cu totul altceva. Citesc economie, fizică, pentru că mă interesează. Acum vreo 3-4 ani am descoperit fizica cuantică, acolo unde eu cred că stă toată esența; însă nu știam fizică nucleară, mintea mea nu avea conceptele de bază, așa că mi-am dorit să înțeleg.

Ce alte cărți ți-au mai plăcut?

Am citit-o de două ori și încerc să o fac cadou tuturor prietenilor – Cu ochii deschiși: convorbiri cu Matthieu Galey, de Marguerite Yourcenar. E o lucrare biografică despre ea. Un jurnalist i-a luat un interviu pe parcursul mai multor ani. E una dintre cele mai frumoase cărți scrise vreodată. De-abia atunci cunoști omul Yourcenar. De-abia atunci poți să citești cu alți ochi cărțile ei, sunt convinsă că aș fi văzut altfel și Memoriile lui Hadrian, și Alexis.

Matthieu Galey a întrebat-o cum i-ar plăcea să sfârșească cu viața asta și Marguerite Yourcenar a zis: Cu ochii deschiși. Mi se pare cea mai bună metaforă pentru cum vrei să se termine. Pentru că vrei să fii conștient, pentru că vrei să-ți aduci aminte poveștile. Mi se pare că trăim într-o cochilie de frică, de teama de a nu fi răniți. Mie mi-e foarte frică de bătrânețe, pentru că eu cred că dacă nu ai etapele vieții foarte bine învățate, bătrânețea poate să fie extrem de urâtă. Dacă le-ai trecut pe toate, ai povești și ai cu ce să te alimentezi, bătrânețea poate să fie trecută așa cu ochii deschiși și cu sufletul deschis. Asta mi-a plăcut cel mai mult din ce a zis Yourcenar: Mi-aș dori să mor cu ochii deschiși și să rămână în mine poveștile, cumva.

Îmi mai spui și altă carte aproape de sufletul tău?

Amintiri, vise, reflecții, de Carl Jung, e carte de căpătâi în viața fiecărui om. Eu atunci am înțeles niște lucruri despre vise, despre sincronicități, despre cum unele lucruri care par coincidențe și, de fapt, nu sunt. Nu există un păpușar care ne guvernează, ci pur și simplu atragem un tip de energie. Marea noastră problemă este să credem că suntem niște personaje finite. Eu nu pot să spun despre mine că sunt într-un singur fel, pentru că nu știu suficient despre mine, nu m-am pus eu în situații care să-mi releve exact cum sunt și cât sunt.

Cea mai mare greșeală este să crezi că ești finit, nu ești, atragi în mod constant. Știu că trecem prin diferite faze, ele sunt modelatoare pentru personalitatea noastră. Cred că nici când murim nu putem să ajungem într-un punct pe care să punem degetul să spunem exact cum suntem. Suntem în milioane de feluri, dar trebuie să atragem exact contextele necesare, ca să vedem exact unde suntem.

Ți-e frică de bătrânețe pentru că, poate, vei stagna și nu vei mai lucra atât de mult?

Nu mi-e frică de bătrânețe în sine. Mi-e frică de faptul că sărim etapele vieții. Eu am o teorie: după 40 de ani, se vede foarte clar pe fiecare om cu care discuți câte cărți a citit, câți oameni a cunoscut, câte povești și-a însușit, le vezi foarte clar. Până la 40 de ani putem să amăgim, putem să creăm imagini care nu au legătură cu realitatea, dar după 40 de ani se vede, se simte în tot ce faci cine ești. Mă gândesc că cei mai frumoși bătrâni sunt cei care au înțeles ceva din viața asta.

Dacă ar fi să se scrie o carte despre tine, cum ai vrea să se numească?

O, ce întrebare mișto! Mi-ar plăcea Insuportabila ușurătate a greșelii, dar cel mai tare sună Cu ochii deschiși.

 

Credit foto imagine principală: Adi Bulboacă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *