Bookaholic

În apropierea Bookfestului au apărut la Editura Trei două romane care inițial nu m-au atras: Femeile care au renunțat la bărbați de Karine Lambert, și Final, de Fernanda Torres. Mi-am schimbat părerea după ce am citit prezentările, gândindu-mă că pot fi interesante ca lecturi în paralel: în primul aveam cinci femei care renunțaseră la iubire și trăiau într-o clădire unde bărbații nici măcar nu aveau voie să intre, iar în al doilea aveam perspectiva a cinci bărbați asupra iubirii, sexului sau căsătoriei.

Deși complet diferite, ca stil al scriiturii, ca tematică, ca geografie (primul se petrece la Paris, al doilea la Rio de Janeiro), cele două sunt, într-adevăr, interesante ca exercițiu de comparație. Sunt genul de cărți care se pretează numai bine să fie discutate la un club de carte pentru că, în mod sigur, ar da naștere unor discuții aprinse și amuzante totodată.

Lejeră, de vară, puțin frivolă, pe alocuri aproape siropoasă, Femeile care au renunțat la bărbați este povestea unei Juliette care, în căutarea propriului Romeo, dă peste un grup de mătușici simpatice ce locuiesc în aceeași clădire și sunt unite de aceeași hotărâre: să nu permită bărbaților să intre (din nou) în viața lor.

„Viitoarele tale vecine sunt femei afectuoase, foarte diferite unele de altele. Ceea ce ne unește este aceeași alegere: nu există bărbați în viața noastră, iar asta ne convine.”

Fiecare din motive proprii (una sau mai multe dezamăgiri în iubire, pierderea frumuseții din tinerețe, amintirea unui mariaj nefericit), cele patru vecine de imobil, Simone, Rosalie, Giuseppina și augusta Regina, sunt văzute în cartier ca niște bătrâne excentrice (nu permiteau nici măcar accesul unui instalator sau al unui electrician, se dădeau peste cap să găsească o femeie care să le rezolve problemele), făcând obiectul multor bârfe, dar asta nu le deranjează prea tare. Există un anumit farmec în traiul într-o casă de femei, o independență plăcută și o relaxare lipsită de griji în această „prietenie la o distanță de o pereche de papuci”.

În cele câteva luni petrecute în „Casa Celestina”; Juliette, o romantică incurabilă, copil lipsit de dragostea părinților, în permanentă căutare de afectivitate, descoperă farmecul independenței feminine, o viață trăită fără grija de a plăcea, de a face pe plac, de a se modela după nevoile și toanele unui „Prinț Fermecător”. Am auzit de multe ori femei spunând că nu poate exista o adevărată comuniune feminină, că femeile nu pot cunoaște prietenia așa cum o cunosc bărbații, că sunt invidioase, ranchiunoase și răzbunătoare, însă eu am cunoscut genul ăsta de comuniune feminină, acestă independență relaxată și e o experiență minunată. Lipsite de „obligația” de a plăcea, femeile își pot permite plăcerea de a fi ele însele.

„– E deci un regim? întreabă Juliette.

– N-am renunțat la dragoste.

– E frumoasă dragostea, adevărata dragoste.

– Am renunțat la speranța nebunească de a o trăi.

– În montaignes russes.

– La poligamie.

– La a vrea să apropii Polul Nord de Polul Sud.

– La peticeala zilnică, la a lipi de o mie de ori ce-i făcut bucățele.

– La a-ți pierde mințile când descoperi că celălalt nu-i ceea ce părea a fi.

– La a te dilua, a te contorsiona, a-ți toci aripile pentru a plăcea.

– La a te lăsa dusă cu zăhărelul pentru o mângâiere, un cuvânt blând.

– La a deveni patetică.

– La a-ți pierde neuronii și a rămâne dependentă de o relație toxică. (…)

– Nu înlocuiești iubirea cu altceva. Înlocuiești iluziile, așteptarea, agitația, dependența, dezamăgirile, terapia de cuplu, nimicul, cu lucruri plăcute, la îndemână, care nu dispar la prima adiere de vânt, odată cu primii muguri, primăvara.”

Spun „obligația” de a plăcea pentru că, de fapt, cu asta se confrună fiecare. Regina, proprietara clădirii și cea care le „patronează” pe toate, o fostă stea a baletului, renunță la relațiile cu bărbații în momentul în care realizează că nu mai e la fel de frumoasă și de atrăgătoare ca în tinerețe. Siguranța de sine se evaporă odată cu farmecele frumuseții și, pentru a nu fi obligată să facă față unui refuz sau unei decepții, preferă să se claustreze în imobilul său plin cu femei. Și nu e singura care renunță să mai încerce să găsească iubirea pentru că, pur și simplu, nu se simte sigură pe ea. Chiar și Juliette, juna nou venită, deși continuă să-și caute iubirea vieții („supereroul” ei), în contradicție cu regulile casei, o face doar pe net, sub protecția anonimatului, luându-și un pseudonim ce nu i se potrivește („Prințesa sălbatică”) și merge la întâlniri îmbrăcată în hainele cele mai sexy, și, deci, cele mai incomode (având, totuși, prevederea să-și ia sandale joase în cazul în care îi devine imposibil să mai stea pe tocuri).

„Numai pe scenă poți dansa în fiecare zi după aceeași coregrafie, împreună cu partenerul, fără să cazi. În viață, e mai periculos.”

„Dragostea înseamnă să te arunci în gol. Pe bărbați îi ia cu amețeală, se agață de mama lor, de copiii lor, de jucărioarele lor.”

„Bărbații colecționează ca să învingă spaima de moarte. Nu pot să moară atâta timp cât mai sunt trei timbre de colecționat sau o locomotivă de cumpărat undeva.”

„– Dragostea, spune Juliette, înseamnă și lucrurile mici de zi cu zi, să te duci să faci piața în doi, să gătești la patru mâini în fiecare seară, povestind ce-ai făcut peste zi.

– Dragostea de care vorbești tu e ca o călătorie încăpățânată. Adevărata dragoste este sălbatică, nu-i o grădină pe care o cultivi.”

„…crede cu toată tăria că nu iubești decât o singură dată cu adevărat, nebunește, cu inima larg deschisă. A doua oară va di plină de reținere, de teamă, de dorința de a se proteja. Prea aproape? Prea departe? Nu există o panglică de metraj ca să calculezi distanța bună față de cel pe care-l iubești. (…) Dar cum să renunțe la bărbatul vieții ei? N-a găsit un astfel de manual în librărie.”

Concluzia: fiecare alegere își are propriile riscuri și avantaje, iar problema cea mai mare în orice cuplu este comunicarea. Fiecare vine într-o relație cu propriile așteptări și pretenții și, de cele mai multe ori, acestea nu coincid. În cazul în care și comunicarea este defectuoasă e imposibil să știi ce așteaptă celălalt de la tine și să ajungeți la o fericire comună. În final, Juliette nu-l găsește pe Romeo, ci pe Jean. V-am zis că e siropoasă, dar merge vara cu o limonadă.

Final de Fernanda Torres este un pic mai dificilă și mai profundă decât prima: pe când Femeile… este construită în principal din dialoguri (ceea ce o face foarte ușor de citit), Final este preponderent narativă și descriptivă. Având cam același număr de pagini, prima se citește în câteva ore, în timp ce a doua cam într-o zi, două.

Și aici avem de-a face cu aceeași nefericire venită din lipsa dragostei sau din renunțarea la ea, același eșec al cuplului (cuplurilor) datorat comunicării deficitare sau chiar lipsei comunicării, dar și cu o perspectivă diferită asupra iubirii și a sexului. Pe cât de romanțioase erau femeile din primul roman, pe atât de lipsiți de romantism sunt bărbații din al doilea. Sexul e sex, nu e dragoste, o acțiune de multe ori mecanică, alteori făcută pentru confirmarea unui statut de macho. Pe cât de nesigure sunt femeile atunci când nu se mai simt frumose, pe atât de nesiguri devin bărbații când nu se mai simt potenți. Și, ca și în primul roman, se simte o prăpastie (aproape) de netrecut între felul în care se raportează femeile la bărbați și felul în care se raportează bărbații la femei, precum și între felurile diferite în care ambii văd iubirea/sexul.

Profunzimea din Final este dată și de faptul că poveștile celor cinci prieteni, Álvaro, Sílvio, Ribeiro, Neto şi Ciro, încep cu moartea fiecăruia. Cinci povești diferite care se întrețes și se întretaie, fiecare personaj având dreptul să-și expună propria versiune asupra vieții, în timp ce avem parte, prin intermediul celorlalte, și de viziunea „din afară”. Nicio versiune nu e obiectivă, evident, nimeni nu se poate privi obiectiv nici pe sine, nici pe ceilalți, ceea ce te face să te întrebi oare unde este adevărul unei vieți?

„Toți bărbații devin sclavii mamei copiilor lor, chiar și după despărțire.”

„… o epocă în care femeile mor de frică să nu își piardă partenerii…”

„Timpul chiar e crud cu femeile.”

„Hainele astea de lycra, Doamne! Lumea a înnebunit. Femeile se îmbracă la fel ca niște târfe până când se duc la brutărie.”

„Erau bărbați maturi și disperați. Trăiau apogeul bărbăției și presentimentul decăderii inevitabile.”

„Complicitatea masculină, femeile și plaja i-au unit, în această ordine.”

„Suzana m-a făcut să înțeleg că bărbatul s-a născut să fie libr, să se bucure, să reguleze, să se unească cu alte brațe, alte funduri și piepturi, și coapse, și scule.”

„Nu mi-a luat mult să cedez. Femeile se abțin ușor de la sex, dar bărbații nu.”

„Nu o să cad în capcana asta cu puiul fript, cu iluzia jumătății, a sufletului pereche, a prostiilor ăstora pe care le inventați ca să ne distrugeți. Sexul o să se înrăutățească, apoi vin proasta dispoziție, plictiseala, bătăile, certurile. Mai bine ne oprim aici.”

Deși mai profundă, Final mi s-a părut mai tristă decât Femeile…, atât datorită perspectivei morții ce deschide fiecare povestire, cât și felului în care cei cinci bărbați privesc viața. Cineva mi-a spus că nu a putut s-o citească pentru că i s-a părut prea misogină. N-aș ști să spun dacă cei cinci chiar sunt misogini sau, de fapt, autoarea însăși este o (altă) femeie dezamăgită de bărbați și ăsta a fost felul ei de a-și vărsa năduful.

Lectura în paralel a celor două romane te face să te întrebi la modul cel mai serios dacă chiar suntem condamnați să purtăm pentru totdeauna acest război al sexelor, cu versiuni complet diferite asupra a ceea ce înseamnă iubirea, căsnicia, masculinul, femininul etc. Deși au renunțat la bărbați, femeile nu au renunțat la iubire, ci la sex (care e cu totul altceva în opinia lor), în timp ce, în cazul bărbaților din Final, iubirea e mai degrabă un concept abstract (inventat de femei ca să-i chinuiască, evident), lor fiindu-le suficient doar sexul.

Evident că nu poți trage concluzii psihologice sau sociologice pe baza comparației dintre cele două romane, dar, cum ziceam, mi se par potrivite pentru a deschide o discuție între prieteni, între prietene, la un club de carte, sau, de ce nu?, într-o relație. Chiar dacă ceea ce găsești nu e pe măsura viselor și așteptărilor tale, e bine să-l lași pe celălalt să se deschidă, să-l descoperi așa cum se vede, să înveți să-l accepți pentru ceea ce e și, poate, într-un final, să-l și iubești pentru asta. Războiul sexelor a durat destul și riscă să devină plictisitor.

Femeile care au renunţat la bărbaţi, de Karine Lambert, Ed. Trei, 2015, trad. Doina Ioanid, col. „Fiction Connection”

Final, de Fernanda Torres, Ed. Trei, 2015, trad. Cristina Bugheanu, col. „Fiction Connection”

Click pe titlurile cărților din material pentru a le comanda din librăria online Cărturești!