„Manierist până în vârful unghiilor, încă de la volumul de debut, «Ucenicia bătrânului alchimist»(1983), în 2005, Soviany publică o carte atipică, în care renunță în bună măsură la artificiile obișnuite, lăsând locul unei autenticități bine temperate, în care ontologicul, cu adâncile sale implicații, ține cu succes locul jongleriilor tehnice (…). «Scrisori din arcadia» reprezintă nu numai o schimbare a formulei, ci consemnează, totodată, o experiență-limită a autorului, pe care acesta a știut să o convertească în poezie de cea mai bună calitate”, scria Bogdan Crețu despre volumul „Scrisori din arcadia”. În 2017, volumul este reeditat la Editura Tracus Arte și readus în atenția cititorilor.
De multe ori, facem unele gesturi pentru a preveni iminența altor gesturi. Ne pot salva aceste ritualuri de anticipare și de frică?
„Scrisorile din arcadia” sunt „romanul în versuri” al unei perioade petrecute într-un spital de psihiatrie, cu eroii şi eroinele lui, printre care se numără, fireşte, şi frica. Se tratează de obicei cu ajutorul pilulelor, nu al ritualurilor de exorcizare… Stau şi mă întreb dacă scrisul, scrierea fricii, reprezintă un act de exorcism sau un fel de liturghie neagră… Oricum nu mai cred de mult în inocenţa paginii scrise, nici – aşa cum socotea odinioară Hölderlin – că a poetiza este cea mai inocentă dintre toate îndeletnicirile. Eu am scris despre Arcadia, despre fricile din Arcadia, dar nu ştiu dacă am mai plecat vreodată cu adevărat de acolo. Scriam pe atunci: „Cine ajunge aici/ rămâne/ pentru totdeauna/ aici”. Arcadia e întunericul.
Toate scrisorile din arcadia sunt datate cu zile din luna aprilie. Neexistând niciun an, luna aprilie poate fi perpetuată, este fără sfârșit.
„April este cea mai crudă dintre lunile anului”, scria T.S. Eliot. Poate că timpul Arcadiei este un aprilie de o uriaşă monotonie. Trezirea. Ceaiul de dimineaţă. Pilulele. Plimbările până la poarta spitalului. O dată. De zece ori. De douăzeci de ori. Sala de mese. Sala de tratament. Şi iarăşi plimbările… Poate câteva vizite… Zile trase la indigo… Dar parcă afară nu e aceeaşi monotonie? Aceleaşi zile perfect identice? Oameni care s-au transformat în piesele unei maşini. O maşină de tocat creiere.
Care sunt fanteziile erotice ale morții?
Nu ştim nimic despre moarte. Ne-o putem imagina şi ca pe un desfrâu. Şi atunci nu mai are nevoie de fantezii erotice. Devine ea însăşi o fantezie erotică. Poartă un portjartier negru. Şi niciodată chiloţi.
Între pereții spitalului nouă timpul nu e același cu timpul lumii. Ce distanțează timpurile, ce le „învestește” cu aceste diferențe?
Timpul lumii e mai grăbit. Dar e tot un timp vid. „Golul istoric” al lui Bacovia. Bolnavul care merge într-o dimineaţă de cincizeci de ori până la poarta spitalului şi slujbaşul care aleargă la birou, disperat că ar putea să întârzie cinci minute şi să întâlnească privirea mustrătoare a şefului, interpretează, în mod diferit, aceeaşi tragicomedie absurdă. Dar în Arcadia nu funcţionează frica de şef. Dincolo de zidurile ei, frica de şef e mai puternică decât frica de moarte. Frica de facturi e mai puternică decât frica de moarte. Creierele sunt la fel de bine „reparate” şi aici, şi acolo. Ce deosebire există între bolnavul care se crede Napoleon şi omul cu costum şi cravată, care stă zece ore pe zi în faţa calculatorului, se teme de şef şi facturi, e dator la trei bănci şi se socoteşte un om liber?
Care e rolul îngerilor care se adăpostesc în creierele celor care populează spitalele unde se repară mintea oamenilor?
Să-i împace cu ei înşişi. Să le ofere o lume a lor, din care tot ce se află dincolo de zidul Arcadiei a fost eliminat. Să le ofere statutul de îngeri.
Mai este Arcadia prezentului un teritoriu al nevinovăției și fericirii?
Mai există în lumea asta nevinovăţie? „Nevinovaţii” sunt duşi în Arcadia pentru a li se lua nevinovăţia în atelierul de reparat creiere. Cei care sunt duşi la închisoare ajung acolo fiindcă de obicei au făcut ceva. Cei duşi în Arcadia ajung acolo doar pentru simplul fapt că există. Ei sunt „partea ruşinoasă” a societăţii şi trebuie reînvăţaţi să gândească frumos. Să admită că Banul e Dumnezeu, iar Mall-ul profetul său.
Cum ați reacționa dacă ați avea în fața ochilor creierul unui scriitor pe care-l admirați?
N-am vocaţie de anatomist. A privi creierul cuiva e un act de o indiscreţie superlativă. Aş întoarce capul.
Octavian Soviany s-a născut în 1954, la Braşov. A publicat volume de poezie (Cartea lui Benedict, Scrisori din arcadia, Alte poeme de modă veche, Dilecta, Pulberea, praful şi revoluţia, Călcâiul lui Magellan, Adda), romane (Arhivele de la Monte Negro, Viaţa lui Kostas Venetis, Moartea lui Siegfried, Năluca, Casa din strada Sirenelor), teatru, critică şi traduceri din poezia universală. A obţinut mai multe premii literare şi a fost tradus în Spania, Bulgaria şi Slovenia.
