Aparent, Năluca este un roman de dragoste, cu toate ingredientele inerente genului: descrierea romantică, eseul sentimental, erotismul suav.
Protagonistul cărţii (al cărui nume, O – literă şi cifră totodată –, capătă în roman o semnificaţie nebănuită), stăpînit de voluptatea exhibării flagelatoare a propriului eu, trăieşte, la sfîrşitul vieţii, o dragoste pătimaşă, venită parcă din nefiinţă. O se resemnează în faţa suspiciunii de iluzie, intrînd, prin abandonul dependenţei de realitate, în jocul destinului, şi acceptă eventualitatea unei percepţii himerice ca întruchipare a desăvîrşirii. De aici se naşte portretul unei femei, care cunoaşte, acceptă şi respectă regulile seducţiei perfecte, conştientă, la fel ca el, că această primejdioasă interferare nu se va opri în pragul iubirii necondiţionate, ci va continua pînă la finalul apoteotic al eroticului: moartea.
Populat de o întreagă galerie de alte personaje de un pitoresc fascinant, fiecare cu cîte o savuroasă istorie de viaţă, Năluca este în egală măsură romanul căutării şi găsirii esenţiale, al alienării pămînteşti a artistului şi al senzualismului morţii, ca singură strategie de refugiu într-un ideal al dragostei care doar acolo mai poate fi regăsit.
„Năluca”, de Octavian Soviany – fragment în avanpremieră
Colecţie: Proză
Domeniu: Literatură română. Beletristică
Editura Cartea Românească
328 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
De aproape o săptămână n‑am mai primit niciun mesaj de la Ada. Oare prin intermediul cine ştie căror senzori misterioşi, această femeie de cuvinte şi fum să fi ghicit că în ultima vreme o parte a gândurilor mele se îndreaptă către Adina ? Deşi ideea mi se pare absurdă, constat că mă urmăreşte cu insistenţă de câteva zile. Am sentimentul că, apucându‑mă să scriu despre povestea asta, veche de treizeci şi cinci de ani, am încălcat una din regulile, niciodată formulate explicit, dar perfect intuite de amândoi, ale relaţiei mele cu Ada. Trebuie să recunosc că n‑am fost mereu sincer cu ea în totalitate. E adevărat că i‑am vorbit pe larg despre defectele mele, dar deloc sau foarte puţin despre femeile alături de care mi‑am închipuit, de‑a lungul anilor, că aş putea trăi o dragoste ideală. Consideram că ele reprezintă, oricum, un capitol închis, fuseseră nişte autoiluzionări, de care din fericire am reuşit să mă lecuiesc la momentul oportun, hărăzite să fie îngropate pentru totdeauna în muzeul trecutului, de unde nu aveam nici cea mai mică intenţie să le mai deshumez. De altfel, nu mai fac de mult timp inventarul fostelor mele iubite. Adina îmi revenise în amintire cu totul întâmplător, dar faptul că am scris despre ea într‑o povestire care se dorea dedicată în întregime Adei mi se pare un mic sacrilegiu şi mă face să mă îndoiesc nu numai de intensitatea sentimentelor mele cât şi de capacitatea mea de a duce până la capăt o povestire. În definitiv, Ada ar avea tot dreptul să fie geloasă şi nu pot emite nicio pretenţie să mă înţeleagă. În trecutul ei nu există Adine, bărbaţii care i‑au stârnit oarecum interesul pot fi număraţi cu uşurinţă pe degete. Asta desigur în cazul în care mesajele ei au fost sincere sută la sută.
Căci, cu toate că mi‑e foarte greu s‑o suspectez de nesinceritate, mă simt îndreptăţit uneori să mă întreb dacă dezinteresul ei pentru bărbaţi, despre care mi‑a vorbit de atâtea ori, este real şi dacă trebuie s‑o cred în totalitate atunci când afirmă că n‑a cunoscut niciodată cu adevărat voluptatea în compania unui partener masculin. Atunci când sunt ros de asemenea îndoieli, excesul meu de imaginaţie îmi joacă festele cele mai cumplite, ajung să mi‑o închipui pe Ada în nişte ipostaze lubrice – pe care deocamdată mi‑e cu neputinţă să le aştern pe hârtie – pentru ca, după aceea, să fiu copleşit de ruşine. Există în mine o fiinţă josnică şi perversă, o înclinaţie bolnăvicioasă spre tot ce‑i imund, o vocaţie a abjecţiei, o voluptate de a terfeli, care, declanşându‑se din senin, îmi afectează, împotriva voinţei mele, până şi fantasmele cele mai pure, zădărnicindu‑mi orice aspiraţie spre sublim. Dar în definitiv, ce ştiu eu despre Ada ? Şi chiar dacă îndoielile mele legate de ea ar avea un oarecare temei, cine îmi dă dreptul s‑o judec pentru că şi‑a trăit viaţa ca o femeie normală, care a cunoscut dragostea şi plăcerea ?
În Steaua fără nume, partenerul Adei a fost Călin, un tânăr actor abia ieşit de pe băncile IATC‑ului, căruia rolul profesorului Miroiu i se potrivea ca o mănuşă. Nu l‑am văzut niciodată în realitate, dar putem foarte lesne să ni‑l închipuim. Este unul dintre acei tineri care nici în pragul vârstei de treizeci de ani nu par să fi ieşit cu totul din adolescenţă. Este înalt şi subţire şi, aşa cum se întâmplă de obicei cu băieţii aflaţi încă în creştere, mâinile şi picioarele îi par disproporţionat de lungi în raport cu trupul. Poartă nişte ochelari cu lentilele groase, şi, probabil şi din cauza miopiei, mişcările lui au o anume nesiguranţă şi stângăcie. Imaginaţi‑vă apoi, pe acest corp subţiratic de semiadolescent, un chip prelung şi palid, de o dulceaţă aproape feminină, nişte ochi negri, catifelaţi, prin care trece adesea o umbră de melancolie, nişte buze perfect conturate, a căror roşeaţă contrastează puternic cu albul marmorean al frunţii boltite şi al obrajilor cu pomeţii uşor ieşiţi în afară. Părul e foarte negru şi lung, sprâncenele frumos arcuite, bărbia molcomă şi rotundă, sugerând poate o anumită lipsă de fermitate. În afara scenei, pe care reuşeşte să‑şi depăşească sfiala nativă şi să joace cu dezinvoltura actorului profesionist, trebuie să precizez că este un mare timid, iar în relaţiile cu femeile dovedeşte multă reţinere. În ciuda avansurilor pe care i le‑au făcut unele frumuseţi ale oraşului, atrase de farmecul aparte al acestui bărbat uşor efeminat, al cărui chip pare parcă desprins dintr‑o istorie ilustrată a romantismului, nu i se cunoaşte nicio iubită şi nicio prietenă. De altfel, nu caută nici tovărăşia bărbaţilor, nu frecventează cârciumile şi cafenelele, cărora le preferă plimbările singuratice prin Grădina publică sau lecturile. S‑ar putea spune că, într‑un fel, Călin reprezintă replica masculină a Adei.
Evident că portretul acestui personaj este alcătuit exclusiv din imaginaţie. Ada nu mi l‑a descris niciodată amănunţit şi aş fi putut să‑i atribui lesne orice altă înfăţişare. De exemplu, pe cea a unui bărbat de vreo patruzeci de ani, suplu şi bine proporţionat, cu tâmplele uşor încărunţite, îmbrăcat după ultimele jurnale de modă (aşa cum arată actorul care îl interpretează pe Grig), etalând un aer blazat, care îl face foarte atrăgător pentru femeile tinere. Îmi dau însă seama că aş fi comis o greşeală, căci Ada e încă în faza reveriilor romantice, iar imaginea lui Călin se mulează perfect peste fantasmele ei nocturne şi îi satisface nevoia de poezie. Atunci când, în momentele tulburi dintre veghe şi somn, îşi simte trupul gol atins de mâna fierbinte a iubitului său, ea nu caută, aşa cum s‑ar putea crede o plăcere vulgară, iar satisfacţia pe care o simte nu ţine doar de explozia simţurilor, ci afectează în egală măsură mecanica proceselor sufleteşti, generând un soi de plutire sau de înălţare interioară asemănătoare cu starea pe care o trăieşte atunci când citeşte o poezie. Iar dacă trebuie să‑i atribui un chip omenesc acestui iubit nevăzut, căruia Ada i se dăruieşte cu o inocenţă deplină, fără să aibă niciun moment sentimentul că ar săvârşi ceva reprobabil, primul care îmi vine în minte este acela al lui Călin.
Despre Octavian Soviany
Născut în 1954, la Braşov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri Ucenicia bătrînului alchimist. Scrie poezie, romane, piese de teatru şi lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri Dilecta (2006) şi Călcîiul lui Magellan (2014), precum şi romanele Arhivele de la Monte Negro (2011), Viaţa lui Kostas Venetis (2012) şi Moartea lui Siegfried (2015).
