Prin intermediul lucrării de față propun o explorare a motivului dublului și a manifestării acestuia în literatura gotică a secolului al XIX-lea. Decodarea în plan simbolic a binarității urmărește două direcții distincte – cea a unui dublu activ și anihilator, completată de cea a unuia pasiv și asimilator. Prin urmare, aceste ipostaze configurează un cuplu arhetipal format din Doppelgänger și din geamănul parazit, manifestări care își stabilesc reperele proprii de evoluție pe seama unui fond comun. Coabitarea acestora în contextul aceluiași secol aduce cu sine și multiple puncte de intersecție, transferuri accidentale de trăsături. Cele două manifestări descriu o relație caracterizată de o dimensiune fraternă, a doi embrioni dezvoltați în același pântec. Atât Doppelgänger-ul, cât și geamănul parazit ar putea fi interpretați prin ceea ce Sebastian Vlad-Popa descrie drept cuplu de „gemeni vitregi” (1), care „își joacă jocul lor de violență și nedespărțire, de libertate și de supunere” (2), incubați de aceeași figură maternă – identificată, contextual, cu goticul și rezultați din figuri paterne distincte. Acest simbol al gemenilor vitregi este plasat sub semnul mitologic al dioscurilor, al lui Castor și al lui Pollux, cei care, odată despărțiți, se recuperează unitar.

Eseu de Cristina Șuică

Vitregirea dintre aceste două convenții îngemănate este susținută de paternitatea asumată de fiecare dintre corpurile culturale corespondente celor două jumătăți de secol, ceea ce trădează o interdependență între perspectiva literară și cea societală. Secolul al XIX-lea este puternic marcat de o dinamică violentă a schimbării, a progresului științific și tehnologic, dar și a fisurării valorilor preexistente, în care însăși natura umană și modul în care este ea înțeleasă se schimbă fundamental la nivel ideologic. Spre exemplu, în prima jumătate a secolului se resimte o răsturnare a spiritualității, o surpare a identității religioase prin prisma speculațiilor și descoperirilor științifice, o curiozitate blasfemică, moștenire a Iluminismului, satisfăcută prin empirism. Limitele existenței umane par să invite explorarea, plasând în umbră semnele unei autorități divine. Credința într-o nouă forță creatoare, una la îndemâna intelectului uman, provoacă acum explorarea posibilității de reanimare. Experimente precum cel al lui Giovanni Aldini, cel care descoperă reacția convulsivă a corpului neînsuflețit la stimul electric, aspiră la depășirea limitelor de natură fizică și gnoseologică. Aceste evenimente prezintă o perspectivă pe cât de fascinantă, pe atât de înspăimântătoare, iar contradicțiile interioare pe care le dezvoltă generează în mentalul societății tensiuni puternice. Reacția în fața acestor tensiuni este o teamă latentă în fața progresului și modernizării, manifestată în ceea ce Virgil Nemoianu numește o realitate a secundarului (3), în literatura privită ca spațiu al deversării anxietăților sociale. În sensul cooperării dintre fluxul ideologic și cel literar, romane precum Frankenstein sau Prometeul modern al lui Mary Shelley își compun un univers al monstruosului, al alienării, al exploatării marginalului și crizei, prin motive extrase din realitatea principalului (4), a sistemelor religioase și științifice ale societății. Cea de-a doua jumătate a secolului aduce cu sine o acutizare a acestor temeri, o resimțire zdrobitoare a progresului alert ca un agent al degenerării umane. Cinismul și pesimismul specifice acestei perioade corespund unor revoluții tehnologice marcante, dar și unor atitudini expectative în fața noului secol în care se traduce schimbarea. Instalarea unei culturi productiviste antrenează, în plan artistic, o mișcare escapistă, una împotriva redundanței resimțite în mersul societății, o nouă formă de creație care operează cu experimentul și artificialitatea. Adiții la acest nucleu al crizei reprezintă și identitatea sexuală confruntată cu identitatea socială, frumusețea confruntată cu moralitatea, teme problematizate atât în activitatea eseistică, cât și în cea literară a lui Oscar Wilde. Caracterul complementar dintre aceste două realități permite conturarea în plan artistic a unei dimensiuni compatibile cu manifestările temerilor și frustrărilor sustrase din societate, un spațiu caracterizat de obscuritate, unul al insecurităților controlate sau, mai concret, un gen literar al goticului.

Ocurențele dublului în goticul romantic și goticul fin de siecle 

Goticul literar este articulat de un set de categorii și motive predilecte, o serie de constante precum tabuul, anomalia, tulburarea, demonizarea, valorile corupte ale umanității și ale științei. În genere, goticul este o manifestare artistică frecvent racordată la anxietățile sociale și operează cu proeminențele unui nucleu perturbator constant reprimat. (5) În mod intuitiv, această sincronizare cu temerile societății este invariabil subordonată unei instanțe temporale, prin urmare, odată cu depășirea unor momente de criză culturală, sunt generate noi astfel de momente, reiterând consecvent adaptări ale temerilor anterioare, coroborate de noi seturi de elemente turbulente. Manifestarea acestui cumul de trăsături în literatură permite configurarea structurală a genului.

În evoluția goticului literar al secolului al XIX-lea se poate repera o astfel de schimbare de paradigmă prin existența a două puncte extreme, două limite către care tind valorile variabile ale genului și care se condiționează reciproc. Această polarizare a goticului este fundamentată pe existența unui construct inițial și a unuia resuscitant – a goticului și a neo-goticului, ai căror exponenți emblematici am considerat romanul lui Mary Shelley și cel al lui Oscar Wilde.

Ocurența goticului în substrat romantic conduce către un compus sinergic. Exotismul spațiului străin este actualizat într-un mecanism al camuflării, un resort defensiv, strategic în contextul unei bântuiri sau vânători sinistre, dar, totodată, și într-un unghi mort al desfășurării unor experimente sfidătoare și corupte cu rezultate imprevizibile a căror existență trebuie acoperită. Deși natura capătă o nouă dimensiune, aceasta păstrează efectul fascinator asupra ființei umane. În Frankenstein sau Prometeul modern, Victor Frankenstein este surprins deseori în reverii provocate de spațiul glaciar în care se refugiază, reverii în care insistă asupra grandorii naturii și omnipotenței ei.

“These sublime and magnificent scenes afforded me the greatest consolation that I was capable of receiving. They elevated me from all littleness of feeling; and although they did not subdue my grief, they soothed and tranquilized it. In some degree, also, they diverted my mind from the thoughts over which it had brooded for the last month.” (6)

Deși aceasta consolează și atenuează conflictele morale ale celui care s-a sustras legilor ei imuabile, discursul admirativ și sentimentul de unitate cu coerența naturală încetează odată cu descoperirea creaturii ascunse, protejate în același mod. Din omnipotența naturală descinde caracterul dual al spațiului glaciar– aliat și inamic, simultan reconfortant și traumatizant, imaginea muntelui înghețat conturând, în virtutea ascendențelor și descendențelor inerente formei de relief, un grafic al puterii, o reprezentare a naturii ca forță și nu ca decor. (7)

Complementar tendinței de secretizare, se desprinde un profil psihologic cu tendințe frecvente către o instabilitate emoțională, excesul romantic al sensibilității devenind o sursă de tensiune și dubiu moral, combustibil al scenariilor paranoide, al pornirilor violente și al obsesiei. Abordarea mitului evoluează într-o manieră pervertită, răsturnată simbolic. Câtă vreme Prometeul titanic oferă muritorilor focul furat de la zei, provoacă nașterea conștiinței și deplinătatea umană, revelează un spirit care tinde să devină un egal al inteligenței divine (8), Prometeul modern, sub acțiunea acelorași convingeri, folosind puterea elementală a „scânteii vieții” oferă abominația, abjectul și denaturarea umană. Actul său favorizează emergența unei figuri duble care, în context romantic-gotic, funcționează ca un vehicul al analizei psihologice, dublura înfățișând sinele inconștient, un eu latent primitiv, violent și obscur. (9)

Instrumentul distinctiv al comoției morale din Frankenstein sau Prometeul Modern al lui Shelley este utilizarea științei ca mijloc al sfidării naturii prin coruperea procesului creator și depășirea limitei inerente vieții: mortalitatea. Asamblarea nenaturală a unei forme de viață conduce către configurarea alterității: o figură monstruoasă, incertă moral, reprezentând un subiect al empatiei prin prisma similarităților cu identitatea umană, dar și o amenințare sinistră prin caracterul abominabil, supranatural.

La polul opus se distinge resuscitarea goticului în fin de siecle. Traiectoriile literare ale acestui moment converg într-o mișcare decadentistă și corespund unor tensiuni culturale antrenate de schimbarea privită bivalent. Este o discontinuitate benefică privită ca evoluție alertă și nou început și, simultan, agent al degenerării. Instabilitatea și imprevizibilul sunt centrele gravitaționale care își apropriază drept constantă involuția. Anxietatea cu caracter dual cuprinde convențiile dublului gotic preexistent în contextul unei crize acute. Ceea ce în abordarea romantică era surprins ca o atrocitate accidentală a cărei evacuare din existență reprezenta o prioritate, acum devine o excrescență a vieții care trebuie dominată și exploatată. Funcționalitatea dublei conștiințe, coerența dintre fizic și psihic, simptomatologia si fenomenologia patologicului devin subiectele empirismului stranietății și discursului degenerării. (10) Latura experimentală, anticipată și în manifestarea romantică a goticului, se configurează drept un nou mecanism al introspecției, un proces de revelare a latentului și a obscurului inerent ființei, de exemplu o vivisecție procedurală în cazul doctorului Jekyll al lui Stevenson sau una simbolică, psihologică între aparență și esență în cazul lui Dorian Gray. (11) Deși estetismul predomină în defavoarea empirismului, în Portretul lui Dorian Gray știința intervine ca instrument al mascării efectelor degradării absolute, a distrugerii cadavrului lui Basil Hallward, scenă urmată de un dialog care surprinde spiritul fracturat al momentului:

“« Fin de siecle», murmured Lord Henry.
« Fin du globe», answered his hostess.
« I wish it were fin du globe», said Dorian with a sigh. «Life is a great disappointment»”. (12)

Câtă vreme Mary Shelley compune un univers gri, ambiguu al uncanny-ului (13), Oscar Wilde stabilește o optică diferită a goticului printr-o perspectivă estetizată, Portretul lui Dorian Gray fiind construit pe baza unei dimensiuni preponderent vizuale, a cărei coerență se stabilește prin corelarea contrastelor cu elementele stranii ale romanului. În romanul lui Wilde se remarcă conversiunea juxtapunerii dintre lumină și umbră din sfera picturală în cea literară prin configurarea unui chiaroscuro gotic. În măsura în care teama se acutizează în prezența unei lumini inegale și insuficiente, favorizând confuzia și dezorientarea, acest procedeu literar al clar-obscurului gotic induce un sentiment puternic de nesiguranță, actualizând constant anxietatea de fundal.

Doppelgänger-ul și Geamănul Parazit. Instrumente în decodarea dublului

Atât Frankenstein, cât și Dorian Gray expun problematica unui eu binar, adâncindu-se într-o confuzie identitară alimentată de oglindiri succesive. Dublurile care dezorientează și implică o epuizare distructivă între obiectele reflectate concentrează însăși esența Doppelgänger-ului gotic, un instrument narativ care introduce motivul unui eu secund, comunică fracturarea individualității, a sinelui și susține conflictul violent dinte obiectele ei, dintre conștient și subconștient, manifestate în dubluri fizice. Termen introdus prin intermediul romantismului german, Doppelgänger-ul adaugă motivului dublului o „rezonanță tragică și fatală” (14), o tensiune a conflictului alimentată de substratul mitologic în care întâlnirea dublurii lansează lupta obsesivă, distructivă cu celălalt. Stoparea conflictului este posibilă doar în contextul anihilării sinelui secund, iar resorturile distructive tind frecvent către un parcurs de la psihic la fizic, de la anularea identitară a celuilalt până la eliminarea din existență, operând cu supranaturalul, cu umbrele spectrale și proicțiile în oglindă generatoare de angoasă.

Deși ambele romane tratează problematica dublului straniu, fiecare stabilește o direcție diferită în dezvoltarea acestuia, o adaptare în consens cu particularitățile și convențiile literare specifice. Estetismul specific romanului lui Wilde propune decriptarea în grilă simbolică a binarității prin extensiile vizualului – atât prin procedee plastice, cât și prin instrumentalitatea unui dispozitiv optic, un ansamblu de oglinzi fictive care generează dubluri virtuale. Obiectul real al acestui fenomen de reflexie, Dorian Gray, suferă multiple distorsionări și descompuneri identitare. În romanul lui Mary Shelley, sensul este inversat, Doppelgänger-ul lui Victor Frankenstein fiind complet materializat, autonom din punct de vedere fizic, o imagine reală superpozată cu cea a creatorului, două încarnări ale aceleiași imagini virtuale. Identitatea lui Victor Frankenstein și a „monstrului” său sunt frecvent confundate, fenomen motivat indirect de paralelismul dintre condițiile existențelor celor doi, centrate pe alienare și izolare. Totodată, confuzia identitară dintre ei este susținută și textual. Fiecare articulează intenții de răzbunare identice, aceleași sentimente obsesive, de disperare, contrabalansate de momente de remușcare, prin care ajung să realizeze unitatea compusă din diformitățile lor.

“I considered the being whom I had cast among mankind…nearly in the light of my own vampire, my own spirit let loose from the grave.” (15)

Din discursul lui Victor Frankenstein transpare complementaritatea dintre el și creatura sa, modul în care cei doi compun o entitate unitară. Câtă vreme Frankenstein reprezintă partea rafinată a acestei entități, extensie a vieții, dublul său este manifestarea unei componente primitive, obscure, apartenente morții.

În cazul romanului lui Wilde, pluralitatea eului lui Dorian Gray este construită într-un spațiu bidimensional. Sub aspectul acestei optici, caracterul imagistic al operei deprinde o noțiune mult mai complexă a sinelui. Noțiunea de Doppelgänger este supusă unui proces de actualizare în cadrul acestui roman, transfigurată într-un motiv mult mai invaziv, cel gemelar. Observabil în domeniul medical, sindromul geamănului parazit este o eroare genetică de natură embrionară în care perechea nu se separă în totalitate și dezvoltarea celor doi embrioni se manifestă asimetric – în urma unei asimilări parțiale, dezvoltarea unuia dintre gemeni este stopată, câtă vreme geamănul dominant își continuă creșterea, susținându-l pe cel parazit. În cheie simbolică, geamănul parazit privit ca instrument literar implică anormalitate, abominație și malformație, toate acestea susținute de încercarea constantă de absorbție, un transfer unidirecțional de identitate și vitalitate.

Relația parazitară dintre Dorian și portretul său este caracterizată de o stranietate alimentată de o asimilare constantă, o competiție cu final distructiv. Pentru a-și stabili caracterul dominant în contextul relației cu dublul său asimilator, Dorian își compune multiple personalități pe seama aceluiași proces, manifestat în realitatea exterioară, primind o multitudine de imagini reflectate care ulterior conduc într-o confuzie cronică ce favorizează apariția unui sine supus mutației.

Prima fază a personalității lui Dorian Gray este caracterizată de frumusețe absolută și puritate, o identitate naivă, coerentă cu modul în care Basil Hallward, artistul care creează tabloul, îl percepe. Proiecția idealizată și venerată a lui Dorian este capturată în creația artistică și, odată cu arestarea trăsăturilor esențiale, identitatea lui se epuizează, fiind transferată tabloului, geamănului care începe parazitarea. Nevoia de satisfacere a golului identitar apărut devine, astfel, un factor mutagen care antrenează distorsionarea sinelui. Dorian devine complet defazat de moralitate în urma însușirii tiparelor evolutive ale lui Henry Wotton si ale extensiilor sale, comportamentul deviant fiind reflectat în dinamica degradării portretului. Atât Doppelgänger-ul, cât și geamănul parazit reprezintă valorile atribuite fiecărui element din binomul anihilare-asimilare, cuplu comun celor două romane care se manifestă în proporții diferite.

O anticipare a motivului îngemănării transpare și în romanul lui Mary Shelley, o manifestare mai degrabă accidentală a stabilirii unui raport al dominanței care să depășească scopul major al anihilării. Cu fiecare întâlnire dintre Victor Frankenstein și creația sa se reînnoiesc anihilările declarative, se impune o amânare a confruntării finale, o deprioritizare temporară a distrugerii celuilalt. În sensul acesta sunt inserate dialoguri polemice ample, violente, dintre care remarcabil și sugestiv este cel al unei inversări de roluri:

“Slave, I before reasoned with you, but you have proved yourself unworthy of my condescension. Remember that I have power; you believe yourself miserable, but I can make you so wretched that the light of day will be hateful to you. You are my creator, but I am your master; obey.” (16)

Interacțiunea dintre Victor Frankenstein și creația sa este centrată pe o întârziere menită să urmeze un tipar al confirmării poziției dominante, un soi de „element retardant” (17) adaptat contextului conflictual, dar cu același aport în rolul unei configurări identitare. Precum Ulise din Odiseea lui Homer este supus unui parcurs al redobândirii sau reconstruirii unei confirmări a propriei existenței, pornind de la un zero identitar, „monstrul” își compune un bloc al personalității care trebuie confruntat cu fosta identificare – abominația lui Victor Frankenstein. Confirmarea identității lui Ulise este marcată de recunoașterea semnului său distinctiv, a cicatricei, recunoaștere care provoacă un salt instantaneu într-un plan temporal diferit, în care se recuperează lacunele rămase în constructul actual și care întârzie finalitatea parcurgerii traseului. O astfel de tergiversare se poate observa și în Dorian Gray prin ezitările legate de distrugerea tabloului, amânare care permite urmărirea schimbărilor prin care trece propria imagine în sincron cu spiritul său. Focalizarea pe un parcurs permite imersiunea într-un spațiu altfel inaccesibil. În romanul lui Mary Shelley se poate observa aceeași manifestare prin intermediul amplitudinii și recurenței declarațiilor de nimicire, urmărindu-se o recuperare prin confruntare. Instrumentul care angrenează acest mecanism recuperator este amalgamarea trăsăturilor, privirea creației ca pe o excrescență a creatorului.

Confuzia dintre cei doi și apropierea aceasta atât de intimă, aproape înscrisă într-un spațiu intrauterin, nu este doar o incidență textuală, ci este și un fenomen persistent al reverberării operei în interiorul pop-culture-ului, unde, în mod accidental, numele de Frankenstein este atribuit creaturii, nu savantului. Identitățile confundate reprezintă un factor opresiv, turbulent care ghidează interacțiunea dintre cei doi către o despărțire violentă, o răsturnare a raporturilor dinte cei doi și o impunere a dominanței. De aici descinde incidența motivului gemelar cu caracter parazit – asumarea unei ipostaze de deplină dezvoltare „embrionară” prin subjugarea celuilalt. Statutul de proprietate, de sclav evocat în fragmentul anterior se poate discerne și în cuplul distructiv din opera lui Wilde. Izolarea completă a portretului într-un spațiu alveolar, claustrofob, accesibil doar lui Dorian este o manifestare a reducerii celuilalt. Totuși, încarcerarea se manifestă bidirecțional, acțiunile dominante ale tabloului arestând constant trăsăturile morale ale dublului său, cauzând și mai multă degradare.

Sexualitate. Artificialitate. Avort

Concurența dublului manifestat prin Doppelgänger și prin motivul gemelar într-o perspectivă din pântec dezvoltă o dimensiune stranie a sexualității, activă în substratul tematic prin explorarea contrastelor dintre sterilitate și fertilitate, dintre biologic si non-biologic, o anomalie latentă care pervertește nucleele procreative ale romanelor. Prin intermediul acestei teme se explorează caracterul deviant al procreării susținut de îndeplinirea acesteia prin mijloace asexuate. Prezența unui context intrauterin surprinsă în simultaneitate cu absența unei figuri materne conduce către un paradox. Arta și știința devin, în contextele de față, mame surogat, mecanisme artificiale generatoare de forme de viață. Câtă vreme emergența în (pseudo)existență a tabloului din Dorian Gray este plasată sub semnul supranaturalului, al misticismului cu interferențe idolatrice, se reperează o dimensiune a asexualității (context în care strict artistul creează portretul) sau una a inversiunii sexuale, a homosexualității (propune un efort creator comun din partea artistului și a subiectului său). Similar decurge și procesul de asamblare și reanimare experimentală prin care Victor Frankenstein dă naștere creaturii și sfidează configurarea naturală prin spargerea convenției binare a propagării și evoluției unei specii. Caracterul artificial, fabricat al noilor forme de viață implică în mod invariabil un mod de restabilire a echilibrului natural, un aspect necesar compensării acestor turbulențe, consecință manifestată în forma unui avort simbolic. Stările repulsive și comportamentul aversiv pe care Victor și Dorian le experimentează în relație cu dublurile lor sunt simptomele nevoii de evacuare a extensiilor lor malformate.

Câtă vreme Portretul lui Dorian Gray expune o variantă mult mai subtilizată a motivului abortiv, în Frankenstein sau Prometeul modern evoluția acestuia se poate repera pe doua nivele. La nivelul superficial al manifestării, cel al evidenței, transpare în discursului creaturii care își asumă ipostaza de ființă degenerată:

“I, the miserable and the abandoned, am an abortion, to be spurned at, and kicked, and trampled on.” (18)

Dezgustul față de propria condiție damnată este un indiciu al magnitudinii catastrofei, care este resimțită de însuși exponentul ei. Mult mai sugestiv, totuși, se resimte la nivelul reacțiilor lui Victor în contextul repetării experimentului inițial cu scopul de a aduce la viață o nouă creatură, una cerută de „monstrul” său, de data aceasta de sex feminin, ca pe o formă de compensare a reproducerii sexuate:

“I thought with a sensation of madness on my promise of creating another like to him, and trembling with passion, tore to pieces the thing on which I was engaged.” (19)

Violența extremă cu care Victor distruge „lucrul” pe cale de a deveni ființă nu este doar un semn al unei căderi psihice în pragul creării unei noi abominații, ci este și manifestarea brutalității unui avort simbolic, al evacuării. Straniu este faptul că în ciuda încercărilor de eliminare a dublurilor monstruoase, cei care suferă anihilarea sunt chiar Victor și Dorian. Într-o ultimă încercare de dominare, Dorian Gray decide să distrugă portretul în același mod și cu același instrument cu care i-a ucis artistul. Însă înjunghierea tabloului are un rezultat neașteptat, victima fiind însuși agresorul.

„When they entered, they found hanging upon the wall a splendid portrait of their master as they had last seen him, in all the wonder of his exquisite youth and beauty. Lying on the floor was a dead man, in evening dress, with a knife in his heart. He was withered, wrinkled, and loathsome of visage.” (20)

Scena marchează atingerea maturității acelei „sarcini” simbolice și triumful geamănului parazit. Spațiul care incuba cuplul embrionar devine unul deschis, unul în care ceilalți pot pătrunde, iar în urma transferului ultim dintre cei doi, Dorian Gray devine geamănul malformat, subdezvoltat și nonfuncțional, cel a cărui evacuare este necesară. În cazul lui Victor Frankenstein, moartea nu survine ca urmare a contactului cu dublul său, ci ca o consecință a bolii căpătate în misiunea de a-l găsi și anihila. Diferența fundamentală dintre cuplurile existente în cele două romane reiese din reacția creaturii în momentul morții creatorului său:

«Farewell! I leave you, and in you the last of humankind whom these eyes will ever behold. Farewell, Frankenstein! » […] «But soon, » he cried with sad and solemn enthusiasm, «I shall die, and what I now feel be no longer felt. Soon these burning miseries will be extinct. I shall ascend my funeral pile triumphantly and exult in the agony of the torturing flames. The light of that conflagration will fade away; my ashes will be swept into the sea by the winds. My spirit will sleep in peace, or if it thinks, it will not surely think thus. Farewell.» (21)

Sensul existenței fiecăruia se stabilește în raport cu celălalt. Cei doi reprezintă o enitate unitară realizată ca doime, iar relația complementară dintre ei ar putea fi descrisă drept simbiotică. Despărțită de dublul său, creația nu mai poate identifica un scop al existenței individuale și simte nevoia recuperării celuilalt printr-o egalizare, astfel face o promisiune suicidară. Totuși, în ciuda atitudinilor diferite pe care dublul rămas în viață o manifestă în fața morții celuilalt, primii a căror existență încetează rămân reperele originale ale cuplurilor, ceea ce poate sugera că natura, fie ea mistică sau elementală, este imparțială. Ceea ce pentru om semnifică nenaturalul și monstruosul, pentru natură este doar viață. Odată incluse în existență, niciuna dintre „abominații” nu mai constituie un element nenatural, ci doar un surplus, o scăpare de sub control. Astfel că ordinea predefinită este satisfăcută odată cu eliminarea uneia dintre părți, iar această eliminare este cât se poate de aleatorie.

Concluzii și posibilități de continuare a cercetării

Structurile binare dezvoltate în Frankenstein sau Prometeul Modern și Portretul lui Dorian Gray descriu un joc oscilant între asimilare și anihilare și urmăresc direcții distincte în manifestarea relațiilor dintre dubluri. Atât Doppelgänger-ul, cât și geamănul parazit sunt motive ale dezechilibrului natural prin dualitatea abominabilă, iar restabilirea ordinii convenționale, naturale se poate realiza doar în contextul unei eliminări, al unui avort simbolic. O posibilitate de extindere a lucrării de față ar putea fi constituită din aplicarea acestor două mecanisme literare pe o serie de alte romane gotice în scopul stabilirii unor tipare mult mai clare. Totodată, motivul geamănului parazit ar putea fi privit dintr-o perspectivă social-ideologică, caz în care ar fi interesant de explorat care sunt modurile de prevenție a răului propuse de aceste opere și ce spun ele despre modelele sociale agreate de autorii lor.


Note

(1) Sebastian-Vlad Popa, Despărțirea gemenilor: eseuri de teoria dramaticului, București, Unitext, 2006, pp. 205-207.
(2) Ibidem, p. 205.
(3) Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului: Literatură, progres și reacțiune, București, Univers, 1997.
(4) Idem.
(5) ***Cambridge Companion to Mary Shelley, Esther Schor (coord.), New York, Cambridge University Press, 2003, p. 12.
(6) Mary Shelley, Frankenstein; or, The Modern Prometheus, Kindle Edition, Amazon Digital Services LLC, 2012, p. 93.
(7) Eric G. Wilson, THE SPIRITUAL HISTORY OF ICE. Romanticism, Science, and the Imagination, Glaciers. Frankenstein’s Dualism, 2003, PALGRAVE MACMILLAN, New York, p. 132.
(8) ***Dicționar de simboluri, Jean Chevalier (coord.), Alain Gheerbrant (coord.), trad. Micaela Slăvescu, Laurențiu Zoicaș (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileanea Cantuniari, Liana Repețeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Iași, Polirom, 2009, p.757.
(9) Juliana de Nooy, Twins in Contemporary Literature and Culture. Look Twice, „Twins as Doubtful Doubles”, PALGRAVE MACMILLAN, New York, 2005, p. 139.
(10) ***Cambridge Companion to Fin de Siecle, Gail Marshall (coord.), New York, Cambridge University Press, 2007, p. 16.
(11) Ibidem.
(12) Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray, Kindle Edition, Amazon Classics, 2017, cap. 15, p. 195.
(13) Sigmund Freud, “The Uncanny”, The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Volume XVII (1917-1919): An Infantile Neurosis and Other Works, Vintage Classics, 2001, Londra, pp. 217-256.
(14) ***L’Allemagne romantique, Paris, 1967, apud Jean Chevalier (coord.), Alain Gheerbrant (coord.), Dicționar de simboluri, trad. Micaela Slăvescu, Laurențiu Zoicaș (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileanea Cantuniari, Liana Repețeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Iași, Polirom, 2009.
(15) Mary Shelley, op.cit., p. 149.
(16) Ibidem, p. 140.
(17) Erich Auerbach, „Cicatricea lui Ulise”, Mimesis: Reprezentarea realității în literatura occidentală, Iași, Polirom, Colecția Collegium. Litere, 2000.
(18) Mary Shelley, op.cit., p. 223.
(19) Ibidem, p. 127.
(20) Oscar Wilde, op.cit., p. 254.
(21) Mary Shelley, op. cit., p. 287.


Bibliografie

***L’Allemagne romantique, Paris, 1967, apud Jean Chevalier (coord.), Alain Gheerbrant (coord.), Dicționar de simboluri, trad. Micaela Slăvescu, Laurențiu Zoicaș (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileanea Cantuniari, Liana Repețeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Iași, Polirom, 2009.

***Cambridge Companion to Fin de Siecle, Gail Marshall (coord.), New York, Cambridge University Press, 2007.

***Cambridge Companion to Mary Shelley, Esther Schor (coord.), New York, Cambridge University Press, 2003.

***Dicționar de simboluri, Jean Chevalier (coord.), Alain Gheerbrant (coord.), trad. Micaela Slăvescu, Laurențiu Zoicaș (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileanea Cantuniari, Liana Repețeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Iași, Polirom, 2009.

AUERBACH, Erich, „Cicatricea lui Ulise”, Mimesis: Reprezentarea realității în literatura occidentală, Iași, Polirom, Colecția Collegium. Litere, 2000.

DE NOOY, Juliana, Twins in Contemporary Literature and Culture. Look Twice, Twins as Doubtful Doubles, PALGRAVE MACMILLAN, New York, 2005.

FREUD, Sigmund, “The Uncanny”, The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Volume XVII (1917-1919): An Infantile Neurosis and Other Works, Londra, Vintage Classics, 2001.

NEMOIANU, Virgil, O teorie a secundarului: Literatură, progres și reacțiune, București, Univers, 1997.

POPA, Sebastian-Vlad, Despărțirea gemenilor: eseuri de teoria dramaticului, București, Unitext, 2006.

SHELLEY, Mary, Frankenstein; or, The Modern Prometheus, Kindle Edition, Amazon Digital Services LLC, 2012.

WILDE, Oscar, The Picture of Dorian Gray, Kindle Edition, Amazon Classics, 2017.

WILSON, Eric, THE SPIRITUAL HISTORY OF ICE. Romanticism, Science, and the Imagination, 2003, PALGRAVE MACMILLAN, New York.

 


Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a VI-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (13-14 aprilie 2019), unde a fost premiat de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Teoria literaturii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *