Poveștile de groază în stilul cinematografiei anilor ’20, ’30 sau chiar și mai târziu, cu monștri de mucava care distrug orașe, cu dihănii supranaturale, cu vampiri, mumii sau pricolici, sunt pitorești în cabotinismul lor demodat.

Deși filmele de astăzi au moștenit tocmai aceste subiecte cam puerile, preferatul meu este un subiect mai puțin abordat azi, omul de știință nebun, geniul din pivniță (sau pod, depinde de castel), care, în laboratorul lui plin cu retorte aburinde (a căror culoare nu o știi niciodată, că filmul e alb-negru), volute electrice, potențiometre și cadrane. Probabil din acest motiv am reușit să consum fără multe daune interioare Trepanoia lui Micleușanu.

Motiv pentru care și așteptam cu interes Frankenweenie-ul lui Tim Burton, un omagiu, zice el, adus Frankenstein-ului din 1931, versiunea clasică, avându-l pe Boris Karloff în legendarul rol al monstrului.

Un omagiu adus deci filmului, nu cărții. Mare păcat, deoarece romănașul lui Mary Shelley este un exemplu minunat de poveste horror gotică, la care se adaugă și o timidă abordare speculativo-fantastică a ideii transcendenței morții. Lucru cu atât mai admirabil, cu cât autoarea – recent devenită soția poetului Percy Bysshe Shelley, avea doar 20 de ani când a scris povestea, în 1817.

Două sute de ani – și vreo 40 de ecranizări – mai târziu, în 2013, Tim Burton alege aceeași poveste horror pentru noul său stop motion, Frankenweenie, în care Victor Frankenstein e un puști de vreo 13 ani, iar “monstrul”, creația sa tragică smulsă din ghearele morții și readusă la viață prin miracolul curentului electric, este un… bull terrier pe care îl cheamă Scânteiuță.

Speram la dramă, speram la umor negru, speram la un pic de horror a la Burton. Am găsit, cu dezamăgire, un film Disney. Fără glumă, este lansat de Walt Disney Pictures. Ironia delicioasă face ca Tim Burton să fi fost concediat (la începutul anilor 80) de Disney, unde lucra la acea vreme, exact pentru că făcuse un film care ar fi putut speria prea rău copiii (acel film era chiar prima versiune de Frankenweenie).

În consecință, aflat iar în ograda Disney, Frankenweenie (Potaia Frankenstein) are atât umor cât să facă să râdă niște țânci de 10 ani și atât thriller cât să îi sperie tot pe ei.

Ar putea, desigur, avea implicații mai profunde în viața unui copil, care poate învăța din acest film că poți să îți resuscitezi animăluțul decedat prematur, fie el cățel, porcușor de Guinea, peștișor sau țestoasă, și poate – poate! – ar reuși să aprindă și o scânteie (pun intended) de interes științific în căpșoarele hrănite cu povești de-ale lui Barbie, dacă nu ar fi atât de superficial și cuminte.

Desigur că are acel aer de film Burton, cu animația familiară din Corpse Bride și The Nightmare Before Christmas, iar cele mai reușite aspecte ale acestui film sunt micile detalii care aduc aminte de toate simbolurile pop cult ale filmelor de groază Universal Monsters: în gâtul lui Frankenweenie sunt înfipte șuruburile din gâtlejul lui Boris Karloff, a cărui imagine completă se regăsește și în alt personaj, rivalul lui Victor, în vreme ce asistentul lui este un copil cocoșat, diform și știrb care aduce aminte de eternul aghiotant diabolic Igor.

La acestea se adaugă și câteva pastile de umor reușite, a la Burton: Hello Kitty se transformă pe placa mortuară din cimitirul animalelor în Goodbye Kitty, iar țestoasa [sic!] Shelley e resuscitată sub forma unui monstru japonez înrudit cu Godzilla.

Un ultim detaliu, Frankenweenie-ul din 2012 este o animație în care Burton se cam autopastișează; creația originală și omonimă din 1984, un scurt metraj alb-negru cu actori și cățel adevărat, este mult mai bună, mai concentrată, mai cinică, și vă recomand această versiune în defavoarea celei animate Disney, care nu doar că îl pierde pe Frankenstein, dar îl rătăcește chiar și pe Tim Burton.

 

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *