Inherent Vice, filmul lui Paul Thomas Anderson, iși ridicase propria ștachetă mult înainte de a fi ajuns pe ecrane: filmele recente ale regizorului (There Will Be Blood, The Master) îl plasau pe o traiectorie sigură și ascendentă; urma să fie prima ecranizare a vreunui roman de Thomas Pynchon, un autor greu adaptabil în cinema; subiectul era o poveste polițistă ironic noir, prin fumurile hippie ale anilor ’60 târzii. Puteai să vezi eticheta “film cult clasic” înainte să desfaci ambalajul.
Rămâne întrebarea dacă acest orizont de așteptare este într-adevăr greu de atins sau dacă, așa cum se întâmplă în cazul filmelor “cult”, se poate și târî pe coate pe sub sfoara de limbo și publicul tot ar aplauda.
Avem deci ca punct de plecare un roman, Inherent Vice (2009) (Viciu ascuns), care a căpătat foarte repede numele de alint Incoherent Vice (Viciu incoerent), pe bună dreptate, de altfel. Povestea începe ‘molcom’ cu detectivul particular Doc Sportello și cu fosta lui prietenă, care îi cere ajutorul pentru actualul ei prieten, un om de afaceri (imobiliare) căsătorit, în pericol de a fi închis într-un spital de nebuni de soția lui și de amantul ei, care intenționau să pună mâna pe averea lui. Dacă deja vi se pare complicat, lăsați-o baltă, Viciul lui Pynchon nu e pentru voi. Și nici cel al lui Anderson, dar să le luăm pe rând. Ce urmează este indescriptibil.
Doc este un detectiv particular mediocru, cam jegos, hippiot de orientare, care, din cauza jointurilor și a altor substanțe mai mult sau mai puțin legale, are memoria încețoșată (Pynchon inventează pentru asta expresia doper’s memory, de care pare foarte atașat, revenind frecvent la ea) și e lovit adesea de revelații (tripate de LSD) în legătură cu diverse lucruri (normale), purtând și ele un nume special, “hippie-faníi”. Bine intenționat (și încă oareșcum atașat de “fosta”), Doc se lansează în cercetări. Ca atunci când cauți ceva în debara, tragi de un lucru la întâmplare și îți cade în cap tot ce e pe rafturi, în capul lui Doc se prăvălește un iureș de mistere, secrete, afaceri necurate, crime (autentice sau false), droguri, polițiști corupți, moravuri hipioate ale anilor 60, cu personaje noi la fiecare 20 de pagini, care răspund la nume sonore: Sortilège, Shasta Fay, “Bigfoot” Bjornsen, Wolfmann, Petunia, Japonica, Sauncho Smilax etc.
Intriga ajunge ca un joc de laba gastei (sau cum l-ati fi numit voi) încurcat, cu personajul nostru principal, Doc, ținând în mână nu unul, ci trei capete de sfoară (pe măsură ce povestea avansează, e angrenat în trei cazuri misterioase). Inutil de comentat că ți-ar trebui o diagramă să înțelegi (sau să reții) toate conexiunile, iar Pynchon știe asta foarte bine și el oricum are una, mai mult ca sigur. Iar tu nu, deci 1-0 pentru Pynchon.
Ecranizarea lui Paul Thomas Anderson e una dintre cele mai fidele adaptări de roman în scenariu. Foarte puține personaje dispar, textul rămâne aproape neschimbat, vocea naratorului omniscient revine unui medium feminin, iar încrengătura de intrigi și sub-intrigi se păstrează într-o harababură admirabilă, prezidată de Joaquin Phoenix în rolul pothead-ului aproape antipatic Doc Sportello.
Efectul final e o încrucișare între Chinatown, The Big Lebowski (fără umor) și o poveste cu detectivi din anii 70, nici chiar noir, nici prea comedie, nici tocmai parodie. Totul cu un voice over feminin care pare că citește direct din carte. Dacă vă place Pynchon și stilul său greu digerabil, luați cu popcorn (cât pentru 2 ore și jumătate de film), e o ecranizare fidelă și susținută de joc actoricesc bun. Dacă nu vă place Pynchon, sunt șanse mari să vă plictisiți urgent de lipsa de coerență (Incoherent Vice, da?) a poveștii. În ambele cazuri, rămâne 1-0 pentru Pynchon.
Întrebarea din al doilea paragraf rămâne deschisă, și vom plusa cu încă o retorică: o ecranizare bună este o ecranizare fidelă, indiferent de rezultat? Sau una în care regizorul și scenaristul, stând strâmb și judecând drept, conchid “fuck it, dude, let’s go bowling” și transformă materialul amorf al clientului într-unul care are sens?
