Cel mai adaptat autor contemporan, Stephen King, nu se poate lauda din păcate cu o calitate prea ridicată a acestor opere cinematografice care i-au transpus pe ecran poveștile de groază și supranaturale. Cu excepțiile remarcabile ale lungmetrajelor The Shining, Stand By Me, The Shawshank Redemption și The Green Mile și mediocrele seriale Haven și Under The Dome, adaptarile pentru micul sau marele ecran după Stephen King sunt niște horror-uri neînsemnate ca valoare artistică, deși unele dintre ele stau bine în topul horror din pop culture, cum ar fi, spre exemplu, seria Children of The Corn, It sau Pet Sematary.
Din păcate cea mai nouă adaptare, Mercy (2014), nu face excepție de la regula horror-ului prost (epitet care descrie atât calitatea finală a adaptării, cât și pe cea a imaginației scenaristului și regizorului). Mercy este bazat foarte diluat pe nuvela Gramma (Buni, sau Mamaia, cum preferați) din culegerea de povestiri Skeleton Crew din 1985, adaptată chiar în anul următor pentru TV, ca episod de 20 de minute în seria Zona Crepusculară (pe care îl puteți găsi mai jos).
Nuvela, nu prea lungă, urmărește după-amiaza plină de tensiune psihologică a unui băiat de 11 ani, rămas singur acasă cu bunica – bolnavă, obeză și oarbă, zăcând în pat ca un vierme alb și flasc – și temerile acestuia în legătură cu orice scenariu privind apropierea de ea – perspectiva neplăcută de a îi duce ceaiul, cea și mai dezagreabilă de a o hrăni cu lingura când i se va face foame; panica atunci când realizează că e posibil să fi murit și teroarea de a o atinge pentru a-i simți pulsul, pentru a-i verifica respirația și, în cele din urmă, curajul supraomenesc de a reveni în camera ei pentru a o acoperi cu cearșaful.
Episodul din Twilight Zone, zona crepusculară, este destul de fidel, nu atât poveștii, căci nu acesta este neapărat elementul cheie al unei adaptări reușite, cât mai ales senzațiilor oferite privitorului. Băiatul este unicul personaj, ducând onorabil greutatea psihologică a rolului său, poate nu excelând în retorică însă având un limbaj al trupului foarte autentic pentru un copil de 11 ani speriat de moarte (la propriu și la figurat). Scenariul este simplu și nu colorează prea mult în afara liniilor lui Stephen King, lăsând tensiunea și acumularea nervoasă a personajului să își facă rolul.
Mercy, în schimb, în regia ilustrului necunoscut Peter Cornwell (un regizor one-hit-wonder până acum, al cărui unic succes a fost scurtmetrajul stop motion Ward 13, în 2003), este o versiune în care toată lumea a crezut de cuviință să aducă îmbunătățiri poveștii originale, născocind o poveste nouă în spate, cu un praf suplimentar de horror pe deasupra, adăugând inutil personaje noi (carne de tun în fața necesității de a avea cadavre, multe cadavre!), inventând dialoguri de umplutură, schimbând radical relația personajului principal cu bunica cea de groază și stricând iremediabil finalul.
Ca și cum schimbările de fond nu ar fi fost suficiente, forma este și ea mediocră; scenariul preferă dialogurile comune în locul unui thriller psihologic tăcut și complică povestea relativ simplă a pactului cu un zeuleț nesemnificativ din cohorta lovecraftiană forțând în fața privitorului o mitologie confuză și degeaba, susținută de niște efecte speciale care ar merita ghilimele lângă acest atribut.
Actorii nu sunt, ca în majoritatea filmelor de categorie B, niște anonimi obscuri: personajul principal, George, băiatul de 11 ani, e jucat de Chandler Riggs (Walking Dead); bunica, având și ea în această versiune nu doar o apariție semi-vie, ci un rol principal solid, este Shirley Knight, iar pe lângă ei apar în roluri secundare Frances O’Connor și Dylan McDermott.
Nu vă recomandăm defel această nouă ecranizare după King, în schimb vă lăsăm cu episodul 44, Gramma, din Zona crepusculară, ediția a doua (sezonul 1), iar dacă vreți să citiți și nuvela, se găsește online, în engleză, aici.
http://youtu.be/ss-8NgmFjro
