Cineva îmi spunea odată, când încercam să îi explic fascinația mea pentru cărți pe care alții nu le-ar răsfoi nici la budă, între două integrame și o tentativă de a citi cu voce tare textele în poloneză de pe cutiile de detergent, că viața e prea scurtă pentru cărți proaste. L-am contrazis. Dincolo de o lungă dezbatere apropo de ce înseamnă asta pentru oameni diferiți, cărțile cu adevărat proaste, cele absolut ridicole, pe care la fiecare două – trei pagini le arunc de pereți sau mă trezesc zbierând la vreun personaj stupid ca bunică-mea la Tânăr și neliniștit – alea sunt, pentru mine cel puțin, o plăcere mai mult sau mai puțin vinovată. Odată la câteva luni, o carte precum Fifty Shades of Grey e ca o gură de aer proaspăt pentru că nu e nimic mai hilar decât un autor de dramolete bombastice care chiar se ia în serios.

Nu, dacă mă întrebați pe mine, viața nu e prea scurtă pentru cărți proaste – e prea scurtă pentru cărți mediocre. Alea pe care le pui la loc pe raft fără niciun sentiment, nici de mulțumire, nici de draci, care te lasă rece, și pe care, dacă te întreabă cineva câțiva ani mai târziu, nici nu mai ții minte că le-ai citit.

Din păcate, Cioburi de onoare de Lois McMaster Bujold e exact genul ăla de carte. Știu că volumul doi al seriei, Barrayar, a luat și Hugo și Nebula (eu personal n-am reușit să trec de primul capitol). Știu că Lois McMaster Bujold are o comunitate loială de fani și e apreciată ca autor de science fiction. Dar Cioburi de onoare e o carte mediocră, care începe interesant și se fâsâie pe parcurs până când pur și simplu nici nu-ți mai pasă cum se termină și care m-a întristat, pentru că avea un potențial uriaș, pe care, dacă mă întrebați pe mine, doamna autoare l-a aruncat pe geam din dorința de a fi fetița aia specială din curtea școlii care se joacă cu mașinuțele.

Așadar, romanul începe cu întâlnirea celor două personaje principale, căpitanul Cordelia Naismith și amiralul Aral Vorkosigan, doi ofițeri spațiali de pe două planete diferite, aflate nu în cele mai bune relații, pe care soarta îi aruncă pe o a treia planetă, dubioasă și neexplorată, și îi forțează să se împrietenească pentru a supraviețui.

Dincolo de discuțiile interminabile legate de politici planetare neinteresante, din care nu înțelegi nimic, relația dintre ei evoluează extrem de frumos. Amândoi cu pregătire militară, amândoi forțați să-și ascundă sentimentele și trăirile pentru a nu părea vulnerabili, la un moment dat încep să comunice cald și onest. Și asta e un lucru fain, care din păcate se cam pierde printre dialoguri neinteresante despre alte personaje neinteresante, de care nu ne pasă pentru că nu au un rol real în aventura protagoniștilor, sau oricum nu unul care sa justifice atâtea detalii aleatorii pe cap de replică. Un info dump sincer si organizat eficient ne scutea de atâta informație aruncată pe bucăți în dialoguri. Poate în felul ăsta înțelegeam care e totuși rostul ei.

Practic, prima jumătate a cărții arată, în capul meu, cam așa:

bla bla bla chestii militare Cordelia și Aral se întâlnesc bla bla bla politică împărați duci prinți bla bla nume care nu înseamnă absolut nimic pentru cititor și e imposibil să reții cine cu cine se înrudește a, uite o conversație mișto, o scenă frumoasă în care se salvează reciproc de niște extratereștri de pe Cartoon Network bla bla iar politică? who the fuck cares? a, uite, au ajuns în civilizație, lucrurile trebuie să devină interesante, a uite niște personaje inutile cu nume ciudate zzzzzzzzzzzzz

Nu, lucrurile nu devin interesante. Amiralul se gândește, fleoșc, s-o ia pe Cordelia de nevastă (absolut din senin), urmează niște lupte între niște personaje pe care nu mi le amintesc, și nici acum nu mi-e clar de ce se băteau, un război cu la fel de mult sens ca un joc de Țară, țară, vrem ostași, niște conspirații naive puse la punct de alte personaje cu complexitatea unor omuleți făcuți din liniuțe, și cartea se termină cu un final foarte, foarte lung și complet inutil, dar stați!

i-love-my-family

Celelalte personaje din roman

După final mai urmează un final, cu alte personaje aleatorii, care filosofează lângă niște cadavre pescuite în spațiu, victime ale Războiului Cu Foarte Mult Sens. Nu au niciun rol în narațiune (poate în volumul doi, dar n-aș băga mâna în foc), dar ei trebuie să ne sensiblizeze apropo de faptul că războaiele sunt un lucru rău. Că oamenii mor în ele. Nuuuu. Serios?

De ce a virat cartea asta de la o poveste de dragoste draguță și sinceră – sau măcar prietenie – între două personaje relativ interesante, care putea să fie complicată de toate bla bla-urile de după, dar ar fi putut, bine mersi, să rămână subiectul principal al cărții?

Nu e nimic rău la o poveste de dragoste. Chiar și în science fiction. Bine scrisă, nu e mai puțin valoroasă ca o epopee întreagă de război.

Dar nu, Lois McMaster Bujold și-a zis, în timp ce mototolea și arunca la gunoi pagini întregi de momente simpatice cu Cordelia cea cinică și cu simțul umorului și Aral cel morocănos, dar în realitate un individ foarte simpatic:

Eu nu o sa scriu o carte de dragoste! La asta se așteaptă toată lumea de la mine, pentru că sunt femeie, nu-i așa? Știu! O să scriu despre un război. E mult mai masculin. Acum chiar o sa demonstrez că nu scriu science fiction ca o femeie.

Evident, o decizie înțeleaptă.

***

O să vă las cu un citat profund, apropo de oameni răi în general, a cărei pseudo-filosofie e subliniată cu finețe de traducerea la fel de coerentă și armonioasă ca un batalion de soldați pe scena unui teatru de balet, motiv pentru care o să vă rog să citiți pasajul în română, după care să vă aruncați un ochi, mai jos, pe versiunea originală, și să vă gândiți care vă lămurește mai bine:

Ges Vorrutyer? Era doar un ticălos mărunt. Un meșteșugar de modă veche, confecționând crime unicat. Faptele într-adevăr de neiertat sunt comise de oameni calmi, în camere superbe, tapisate cu mătase verde, oameni care negociază moartea cu ridicata, per cargo, fără voluptate sau dorință sau orice fel de emoție izbăvitoare care să le aducă iertarea, ci doar cu spaima rece a unui viitor închipuit.

Ges Vorrutyer? He was just a little villain. An old-fashioned craftsman, making crimes one-off. The really unforgivable acts are committed by calm men in beautiful green silk rooms, who deal death wholesale, by the shipload, without lust, or anger, or desire, or any redeeming emotion to excuse them but cold fear of some pretended future.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *