When it’s time to die, and that will come to all of us, there will be a certain pleasure in thinking that you had utilised your life well, that you had learned as much as you could, gathered in as much as possible of the Universe and enjoyed it! I mean, there’s only this one Universe and this one lifetime to try to grasp it. (…) What a tragedy to just pass through and get nothing out of it!

(Isaac Asimov, 1988, de aici)

Dacă mă întrebați ce mai țin minte din O piatră pe cer, o să vă răspund sincer: aproape nimic concret – și accentul cade pe concret, pentru că sunt lucruri din cartea aia pe care n-o să le uit niciodată, fără să știu exact cum mi-au rămas în cap sau ce rol au jucat de fapt în poveste.

O piatră pe cer a fost primul roman SF pe care l-am citit. Aveam 12 ani, l-am găsit în biblioteca noastră nu neapărat bogată în cărți de gen, și titlul îmi suna interesant, așa că m-am apucat de el și îmi amintesc că mi-a plăcut atât de mult, încât în vara aia am împrumutat de la biblioteca micului nostru oraș de provincie și celelalte cărți din seria Imperiului, și toate cele cu roboți, și seria Fundației. Plus încă vreo 2-3 volume de proză scurtă de-a lui Asimov. (Acum, gândind retrospectiv, realizez că biblioteca noastră era surprinzător de bine dotată la capitolul science fiction clasic. Ca să vezi.)

Am stat de multe ori și m-am gândit ce anume din romanul ăla m-a transformat într-un împătimit al genului. Că aveam deja niște înclinații și obsesii, asta nu pot să neg. Voiam să mă fac astronaut, sau dacă nu se putea, atunci astronom, sau măcar un amărât de astrofizician (deși nu știam ce înseamnă asta, dar îmi plăcea cum sună). Dar romanul lui Asimov m-a tras înspre un colț literar cu totul straniu, unde lucrurile puteau fi oricum, nu trebuiau nici să fie reale, nici să fie posibile măcar. Iar asta a contat mai mult decât orice.

Pe de-o parte, a fost cel mai apropiat exemplu de distopie care îmi picase în mână până atunci. Pământul e doar un bulgăre de țărână inutilă, radioactivă, unde oamenii se înghesuie și sunt nevoiți să își controleze drastic numărul pentru a putea supraviețui. Îmi amintesc că m-a șocat la vremea aia șaizeciul, o regulă a lumii respective care implica execuția oricărui cetățean care a împlinit vârsta de 60 de ani, deoarece nu mai poate să muncească – și sunt și așa prea puține resurse pe Pământ.

Mai mult, îmi amintesc o scenă din carte în care personajul principal, Joseph Schwartz, un croitor de vârsta a treia transportat din greșeală cu vreo zece mii de ani în viitorul din roman, se întâlnește cu un cuplu care plecase într-o ultimă călătorie în jurul lumii înainte ca unul din ei să împlinească vârsta fatidică și să moară. Scena aia mi-a rupt inima, iar ideea că Pământul nu mai e cea mai strălucitoare și frumoasă planetă din Univers, ci doar un fir de praf într-un Imperiu format din planete de o mie de ori mai strălucitoare, m-a fascinat. Era altceva decât ce învățam la școală. Iar dacă cineva putea să scrie așa, în afara regulilor care spun că trebuie să vorbești despre ceva care există, însemna că erau și alții, nu, care erau și mai curajoși, și mai rebeli.

Aveam dreptate. Acum, privind în spate, Asimov mi se pare o joacă de copii, și comparat cu alți autori de science fiction, e ușor de citit și de înțeles. Dar Asimov a fost mai deștept decât ne-am putea imagina: în spatele prozei ușoare și digerabile el a ascuns idei. Găleți de idei, mascate subtil în spatele unor artificii literare de consum. Ascultați interviul de aici ca să vă dați seama cam cât de deștept era și cum ar fi o greșeală să-l aruncăm în teancul cu cărți ușoare.

De-asta totdeauna l-am recomandat cui n-a pus mâna niciodată pe un roman SF: pentru că e un excelent povestitor, science fiction-ul lui e încadrat pe toate părțile de personaje și dialoguri familiare, care nu vin din secolul 200, ci din anii 50, când Asimov și-a publicat o mare parte din romane. Ele sunt cele de care cititorul neavizat se poate agăța, cârligele care îl ajută pe Asimov să-și vândă ideile unor cititori nealienați de faptul că citesc science fiction, cu toate că s-au jurat că n-or să pună mâna în viața lor pe o carte de-aia.

O piatră pe cer e, la nivel superficial, narativ, un roman de acțiune. Personajele pozitive se luptă cu personajele negative pentru un scop nobil: protejarea omenirii (inclusiv oamenii care locuiesc pe alte planete din Imperiu) de un virus letal. Dar atunci când Imperiul pare că e personajul negativ, descoperi că gesturile nobile ale unor pământeni pot produce catastrofe și că uneori regulile extreme au ca scop protejarea celor mulți, nu doar sacrificiul celor puțini.

Toate astea, și mult mai multe substraturi, într-o carte care poate fi citită de un copil de 12 ani. Ăsta e Asimov. Citiți-l cu încredere.

După ani întregi în care nu se mai găsea decât în anticariate, în versiunea publicată de Teora acu o sută de ani, O piatră pe cer a fost republicată recent de o editură și ea tânără, de care am aflat la Gaudeamusul de anul trecut, și anume mica editură Paladin (de la care o să puteți regăsi în curând și Orașul și stelele a lui Clarke).

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *