Mia, o poetă trecută de 50 de ani, povesteşte cum soţul ei, Boris, neurolog renumit, o anunţă, după 30 de ani de căsnicie, că are nevoie de o „pauză”. Echilibrul psihic al Miei se spulberă şi femeia se internează la secţia de psihiatrie, unde rămâne pentru câteva luni. Apoi, la începutul verii, se întoarce în oraşul ei natal.

Toată vara, Mia şi-o va petrece în compania mamei, care locuieşte la centrul pentru vârstnici din oraş, şi a prietenelor octogenare ale acesteia, cele cinci Lebede, cum le place să-şi spună, dar şi în compania tinerelor ei eleve de la cercul de poezie. Vecina – Lola, tânăra mamă a doi copii – şi fiica Miei, Daisy, vor apărea şi ele meteoric în poveste.

Romanul nu e scris ca să „te prindă”, intriga pare doar un pretext, un fel de cadru în care se aşază, unul după altul, gândurile, amintirile şi emoţiile unei femei de 50 şi ceva de ani care se trezeşte dintr-odată pe dinafara cuplului în care îşi trăise mai mult de jumătate din viaţă.

Dar deşi aşa ar părea la prima vedere, vara Miei nu e totuşi una „fără bărbaţi”. Mai întâi, pentru că Boris e mereu prezent. Mia încearcă să-şi înţeleagă trecutul raportându-se constant la relaţia lor şi analizând-o. Pe Goodreads, un cititor care n-a apreciat deloc romanul lui Siri Hustvedt, întreabă indignat şi plictisit: „Nu înţeleg de ce nu-i dă pur şi simplu un şut în fund?” Într-un fel, cartea e un răspuns detaliat la întrebarea asta.

Un mix relaxat (şi relaxant) de ficţiune şi eseu, în care naratoarea îşi va permite să divagheze mult: nu numai că-retrăieşte momente cheie din lunga ei căsnicie şi îşi trasează istoria sexuală, din adolescenţă încolo. Dar, în plus, desfăşoară argumentat şi susţinut un discurs întreg despre lucrurile care îi aduc împreună, şi apoi îi despart, pe femei şi bărbaţi. Împreună, amintirile şi ideile pe care Mia le împărtăşeşte cititorului (căruia i se adresează tot timpul direct) ar trebui să-l facă să înţeleagă de ce nu-i dă „pur şi simplu” un şut în fund soţului ei.

Nu e însă suficient. Teama femeilor de singurătate, la orice vârstă, e un fenomen complicat şi Siri Hustvedt nu merge, după părerea mea, pe cât ar fi putut, la ţintă. Cu toate că personajul pe care îl creează e veridic şi convingător. Mi s-a părut că momentele eseistice (multe) ar fi avut nevoie să fie tratate cu mai multă răbdare şi migală.

Apoi, – şi ăsta-i al doilea motiv pentru care vara Miei nu e tocmai „fără bărbaţi” – în aceleaşi momente eseistice Mia se raportează mult la o tradiţie culturală predominant masculină. Neglijează, de exemplu, asemănarea puternică dintre povestea ei şi cea din Femeia sfâşiată a lui Beauvoir.

Spun „aproape”, totuşi, pentru că despre Jane Austen vorbeşte, şi încă cu mult nerv:

Iubită şi detestată, ea i-a ţinut pe critici într-o ţopăială continuă. „Orice bibliotecă e o bibliotecă bună câtă vreme nu conţine nici un volum de Jane Austen“, zicea drăgălaşul om de litere american Mark Twain. „Chiar şi dacă nu conţine nici o altă carte.“ Carlyle i-a numit cărţile „un gunoi înfiorător“. Dar chiar şi astăzi ea e acuzată de „îngustime“ şi „claustrofobie“ şi este minimalizată, fiind etichetată drept o scriitoare pentru femei. Viaţa în provincie, nedemnă de interes? Travaliul femeii, neimportant? Desigur, dacă-i vorba de Flaubert, atunci e-n regulă. Vai de idioţi.

În colecţia de eseuri Living, Looking, Thinking, Siri Husdvedt povesteşte pe larg despre migrena cronică de care a suferit toată viaţa; citind eseurile am înţeles de unde interesul scriitoarei pentru neurologie, apetenţa pentru eseu şi plăcerea de a scrie care se simte mereu, puternic, printre rânduri. Scriitoarea povesteşte că are perioade de o fericire intensă în care nu face decât să scrie şi să citească, obsesiv, iar perioadele acestea sunt urmate de migrene puternice. Pasiunea pentru scris, intensitatea cu care Siri Husdvedt îşi practică profesia, se simt şi în O vară

Dar citind romanul şi apoi eseurile din Living…, am mai înţeles ceva important. Siri Hustvedt face parte dintre acele scriitoare care se simt „îndreptăţite” să scrie. În super-eseul ei, Envy, Kathryn Chetkovich vorbeşte despre aventura emoţională a unei femei care trăieşte lângă un bărbat de succes (citiţi-l, că merită!). Amândoi sunt scriitori; atâta doar că el se numeşte Jonathan Franzen, în timp ce numele ei nu le spune (încă) prea multe, prea multor oameni. Unul dintre punctele esenţiale pe care le atinge Kathryin Chetkovich este cel al îndreptăţirii. El se simte îndreptăţit să scrie, pe când ea nu.

Siri Hustvedt este soţia lui Paul Auster. Şi deşi în monologul personajului Mia din O vară… se citeşte uneori neliniştea dată de succesul soţului ei (a câştigat şi ea un premiu pentru poeziile publicate, dar poeţii şi poetele sunt oricum condamnaţi la obscuritate, nu se pot compara cu savanţii neurologi…), în scrisul lui Siri Hustvedt, inegal, uneori puţin dezlânat, greu încadrabil, dar mereu relaxat, se citeşte, la fiecare rând, pe lângă lipsa complexelor, „îndreptăţirea” şi încrederea unui om care e sigur că face lucrul pe care trebuie să-l facă. Şi de-asta v-o recomand.

6 comentarii
  1. Avatarcarmen

    Vreau sa citesc aceasta carte pentru ca am 50 de ani si pentru ca vreau sa cunosc inca o parere cu privire la framantarile unui cuplu trecut peste ani …..multi de casnicie.
    multumesc,
    carmen

    Reply
  2. Pingback: “O vara fara barbati” – Siri Hustvedt | fructitza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *