Micul parc São Pedro de Alcântara avea două etaje: unul cu bănci, fântână şi platani, altul cu straturi de trandafiri, palmieri pitici şi privelişte întinsă până departe, peste dealurile Alfamei. În dreapta lui, în staţia de unde puteai să iei tramvaiul 28, care urca şi cobora lipit ca melcul de coastele abrupte ale oraşului, îl găseam în fiecare dimineaţă pe domnul Gandhi.

– Hello, beautiful ladies. Come to Gandhi Palace, wonderful food, Indian food, Italian food, please come, please, please come.

Domnul Gandhi ne înmâna fiecăreia câte un fluturaş roşu, cu figura adevăratului domn Gandhi în medalion. În interiorul fluturaşului se găsea meniul cu pizza, naan şi curryuri. I-am promis domnului Gandhi în repetate rânduri că vom cina într-o seară la palat, numai că adevărul e că tot amânam seara aia. Poate pentru că erau prea multe de făcut, şi prea multe ne luau ochii şi ne consumau energia. Nu ne mai rămânea destulă cât să-i facem domnului Gandhi pe plac.

 Alfama

Ne-am plimbat, de exemplu, zile-ntregi prin Lisabona, la cot cu Saramago. Ne-am dus, la recomandarea lui, să vedem mănăstirea Ieronimilor şi să verificăm dacă nu cumva a exagerat cu frumuseţea dantelăriilor manueline. Nu exagerase prea tare.

Ieronimi

Fundaţia Saramago era din nefericire închisă pentru reparaţii. Nu ne-a rămas decât să ne bucurăm de graffitiul de pe o stradă din apropiere, şi să credem că întotdeauna ajungem în locurile care suntem aşteptate.

Siempre

Am colindat dup-aia, prin căldură, prin parcul preferat al scriitorului, Edouardo VII, şi am citit, la umbră, din Cioran, în timp ce ne făceam unghiile. Aşa tare ne-a făcut eseistul să râdem, aproape să ne strice manichiura.

Edouardo 7„De-ar fi femeile nefericite în ele însele, zicea Cioran, şi nu din pricina noastră, de ce jertfe n-am fi capabili, de câte umilinţe şi slăbiciuni! De la o vreme nu mai poţi inventa voluptăţi şi nici sorbi delicii, decât în aromele insinuante, în mrejele îmbătătoare ale nefericirii. Cum numai întâmplarea le face triste, pândim şi noi prilejul pentru un exerciţiu de gust, ahtiaţi de umbre feminine, rătăcitori nocturni ai iubirii şi paraziţi îngânduraţi ai lui Eros. Femeia-i Paradisul ca noapte – aşa se proiectează în setea de obscuritate mătăsoasă, de-ntuneric dureros. Patima amurgurilor o aşază în centrul zvârcolirilor noastre – vietate anonimă transfigurată de gustul nostru de umbre.”

În altă zi şi în alt parc, am stat în fund pe iarbă, şi am reluat nişte pasaje din Al doilea sex, pe care le-am comentat pasional. După care ne-am dus înapoi în São Pedro de Alcântara, încercând şi nereuşind să-l evităm pe domnul Gandhi, şi am băut vin roşu din pahare de plastic.

Alcantara 

Într-o după-amiază, am nimerit într-o librărie care vindea postere cu Fernando Pessoa. Iată ce părere are Pessoa despre călătorii:

„Viajar? Para viajar basta existir. Vou de dia para dia, como de estação para estação, no comboio do meu corpo, ou do meu destino, debruçado sobre as ruas e as praças, sobre os gestos e os rostos, sempre iguais e sempre diferentes, como, afinal, as paisagens são.

Se imagino, vejo. Que mais faço eu se viajo? Só a fraqueza extrema da imaginação justifica que se tenha que deslocar para sentir.

Para quê viajar? Em Madrid, em Berlim, na Pérsia, na China, nos Pólos ambos, onde estaria eu senão em mim mesmo, e no tipo e género das minhas sensações?

A vida é o que fazemos dela. As viagens são os viajantes. O que vemos, não é o que vemos, senão o que somos.”

(>>> Cartea neliniştirii)

Şi nici măcar n-am căutat pasajul tradus. Asta-i frumuseţea limbii portugheze: înţelegi o jumătate, iar pe cealaltă ţi-o imaginezi.

Fado Azul

Am plecat pe jos din Bairro Alto spre Belem (pentru turn, tot la recomandarea lui Saramago, dar şi pentru faimoasa pastelerie), citind în mers fragmente din Dincolo de bine şi de rău. S-a potrivit la fix cu soarele care încingea şantierele de pe malul Tagusului şi cu vuietul vibrant al podului 25 aprilie, pe sub care am trecut cu un sentiment de groază şi veneraţie.

Belem

De fapt, acum îmi dau seama, Pessoa a fost tot timpul acolo, ca o umbră prinsă de picioarele noastre. Iar Borges şi-a făcut şi el, foarte discret, apariţia, în soarele portocaliu al unei după-amieze.

 Hotel Borges

În fiecare zi, când ne întorceam obosite spre casă, domnul Gandhi ne privea cu reproş slab, de la distanţă.

Why didn’t you come to Gandhi. You promissed and you didn’t come.

Ne culcam vinovate sub păturile vişinii brodate cu flori mari.

Alfama iar

Pe urmă, într-o zi, am hotărât să luăm prânzul la Gandhi Palace. Am mâncat palak paneer şi linte zdrobită în sos de unt şi am suferit toate o toxinfecţie sau o criză de fiere, una din două, nu se ştie exact care. Un singur lucru era sigur: bucătarul pusese mult ghee, ca să ne mulţumească pentru că am ales să prânzim acolo. Pe când şedeam, doar noi trei în tot restaurantul tip vagon şi plin cu mese învelite în prea mult alb, a apărut şi domnul Gandhi, iar faţa toată i s-a deschis într-un zâmbet.

You came! Finally you came!

Ne-a strâns tuturor mâinile, zâmbindu-ne apoi la fel de fericit, de câte ori ne mai vedea. Misiunea lui se terminase, nu ne mai ruga să venim la palat. Nu făcea decât să zâmbească şi să dea din cap, închizând ochii.

În dimineaţa plecării, pe ploaie, în timp ce beam cafea în pastelaria din dreptul lui São Pedro, a trecut prin dreptul nostru domnul Gandhi cu mâinile bine înfipte în buzunare. Se grăbea undeva. Ştiam că dacă întoarce capul şi ne vede o să zâmbească, şi tensiunea dintre zâmbetul cunoscut şi expresia de pe faţa lui, în timp ce străbătea cu paşi mari cadrul uşilor deschise ale cafenelei, o să-mi rămână întotdeauna în minte drept cea mai bună descriere nescrisă a acelui oraş chinuit.

Mr Gandhi

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *