Londra este, pentru mine, the greatest city in the world şi se pare că şi Nadine Vlădescu este îndrăgostită de acest oraş, pentru că l-a ales pentru discuţia ce a marcat împlinirea unui an de cînd incită la călătorii în lume prin intermediul cărţilor şi prin discuţiile cu diferiţi invitaţi. Joi, 24 ianuarie, am călătorit prin Londra, alături de Marcel Iureş şi romanul lui Ian McEwan, Sîmbătă, în cadrul întîlnirilor Voyage, Voyage, desfăşurate la Librăria Bastilia şi care au ajuns acum la un an – mulţi înainte!
Marcel Iureş, care a cunoscut Londra prin activitatea sa de actor, o vede în alb şi negru. I se pare că a ajuns la limita de sus a orice, în special în ceea ce priveşte demografia. Actorul, invitat de Nadine la o discuţie despre Londra considerînd că întruchipează perfect chintesenţa spiritului britanic, aristocratic, mi s-a părut că vede Londra puţin cam aspru: nu îi plac aglomeraţia, traficul (care oricum sunt de o mie de ori mai suportabile decît la noi), iar cînd a încercat să facă o cură de teatru, a fost dezamăgit să vadă că toate spectacolele spun, de fapt, acelaşi lucru. Deşi apreciază faptul că oamenii sînt foarte politicoşi şi că nimeni nu înjură pe nimeni, aşa cum se întîmplă la noi, i s-a părut hilară spaima lor de incendii – în Londra, se fac simulări de incendii, pentru ca oamenii să ştie cum să se comporte în eventualitatea unui accident.
Ce este însă cel mai de admirat în Londra (şi în Anglia în general) este gradul înalt de educaţie. Din punctul lui de vedere, „englezii sînt poporul care a reuşit cel mai bine să facă transferul înspre genetic al ideii de educaţie, de bun-simţ, se vede că au în ei gena colaborării, sînt mereu atenţi la grup”.
Dar Londra are şi cîteva spaime – Marcel Iureş vorbea despre spaima de incendii, iar Ian McEwan despre obsesia terorismului (care este prezentă nu doar în spaţiul englez, ci pe tot continentul American şi nu numai). Trăim într-o epocă a nesiguranţei politice şi sociale, o epocă încă a războaielor, iar Ian McEwan arată, în romanul său, că pînă şi în cele mai sigure societăţi, omul modern nu are cum să fie în totalitate ferit de pericole care îi zguduie siguranţele şi îi întunecă fericirea.
Căci neurochirurgul Perowne este fericit şi nimic nu pare iniţial a-i tulbura această fericire (simpatic răspunsul lui Iureş la întrebarea ce îl face pe el fericit: „Nimic, poate mîţa”), dar pe parcursul unei zile, totul este aruncat în umbra nesiguranţei. Cartea explorează şi subiectul angajării politice, al protestelor, iar legat de acest aspect Marcel Iureş, din perspectiva artistului, consideră că artiştii nu au ce căuta în stradă. Artiştii, profesorii, cei care stau la baza formării mentale a unui popor şi în care dacă dai – aşa cum se întîmplă la noi – loveşti, de fapt, în ce este mai important, iar consecinţele catastrofale vor fi vizibile mai tîrziu.
Dar arta poate să salveze chiar atunci cînd nu te aştepţi, iar McEwan face din poezia lui Matthew Arnold, Dover Beach, cheia salvării familiei lui Perowne dintr-un atac violent şi umilitor. Recitarea poeziei îl emoţionează pe atacator şi are un moment de ezitare, care shimbă cursul evenimentelor. La finalul cărţii, Ian McEwan a adăugat întregul poem al lui Arnold, aşa că vă invit şi pe voi să vi-l reamintiţi:
DOVER BEACH
Matthew Arnold
The sea is calm tonight,
The tide is full, the moon lies fair
Upon the straits; on the French coast the light
Gleams and is gone; the cliffs of England stand,
Glimmering and vast, out in the tranquil bay.
Come to the window, sweet is the night air!
Only, from the long line of spray
Where the sea meets the moon-blanched land,
Listen! you hear the grating roar
Of pebbles which the waves draw back, and fling,
At their return, up the high strand,
Begin, and cease, and then again begin,
With tremulous cadence slow, and bring
The eternal note of sadness in.
Sophocles long ago
Heard it on the Agean, and it brought
Into his mind the turbid ebb and flow
Of human misery; we Find also in the sound a thought,
Hearing it by this distant northern sea.
The Sea of Faith
Was once, too, at the full, and round earth’s shore
Lay like the folds of a bright girdle furled.
But now I only hear
Its melancholy, long, withdrawing roar,
Retreating, to the breath
Of the night wind, down the vast edges drear
And naked shingles of the world.
Ah, love, let us be true
To one another! for the world, which seems
To lie before us like a land of dreams,
So various, so beautiful, so new,
Hath really neither joy, nor love, nor light,
Nor certitude, nor peace, nor help for pain;
And we are here as on a darkling plain
Swept with confused alarms of struggle and flight,
Where ignorant armies clash by night.
