Sofi Oksanen, romancieră şi dramaturgă, este probabil cea mai cunoscută scriitoare finlandeză contemporană. Romanul Purificare (Polirom, 2011, traducere de Adela Victoria Korshin), apărut în 2008 şi tradus în 43 de limbi, a câştigat numeroase premii, printre care: Prix Femina Etranger (2010), The European Book Prize (2010), Le Prix du Roman FNAC (2010). (Recenzia, aici). A mai semnat romanele Vacile lui Stalin (debutul său, 2003; Polirom 2012, traducere de Sigrid Crăsnean) şi Baby Jane (2005). Ultima carte publicată de Oksanen se numeşte Ziua în care au dispărut porumbeii şi a apărut şi la Polirom în 2013, în traducerea lui Sigrid Crăsnean.

For the English version of the interview, please click here.

Laura Sandu: După căderea Cortinei de Fier, lumea comunistă, cu aromele ei specifice a început să dispară. Scrii despre asta în Vacile lui Stalin. Crezi că oamenii care au crescut în ţări comuniste tind să aibă o atitudine mai critică la adresa capitalismului, din moment ce a înghiţit complet tărâmul copilăriei lor?

Sofi Oksanen: În ce priveşte Estonia, nu. Nimeni nu vorbeşte despre capitalism. Oamenii vorbesc despre idei vestice sau despre influenţe vestice, şi niciunele nu sunt considerate bune.

Cuvântul „capitalism” sună destul de demodat din punctul nordic de vedere.

N-am întâlnit oameni care să folosească acest cuvânt decât în foarte puţine ţări. În aceste ţări partidele comuniste deţin o oarecare poziţie. Sau persoana care vorbeşte despre capitalism are conexiuni cu ideologia sau partidul comunist, sau el/ea este stângist(ă) într-o foarte mare măsură.

NB: ţările post-socialiste nu au fost ţări comuniste. Socialismul şi comunismul sunt două lucruri diferite şi niciuna dintre ţările din blocul Estic nu a atins vreodată nivelul comunismului.

L.S. : În Vacile lui Stalin, Anna spune că foamea e acelaşi lucru, că provoacă acelaşi tip de comportament, fie că e resimţită de oamenii săraci şi înfometaţi, fie că e resimţită de cei care suferă de tulburări alimentare. Ai sprijini aceste afirmaţii?

S.O.: Din punct de vedere biologic, este un fapt. Nu este o afirmaţie şi nici o opinie. Şi pentru că biologia e conectată cu psihologia, simptomele psihologice sunt aceleaşi.

L.S. :Personajele masculine din Vacile lui Stalin nu sunt aproape deloc în lumina reflectorului, iar uneori nu sunt nici măcar individualizate complet (tatăl Annei e numit „Finlandezul”). De ce această opţiune?

S.O.: Pentru că e vorba despre istoria ei (herstory). Nu despre istorie – istoria lui (history).

În ultimul meu roman, Ziua când au dispărut porumbeii, există personaje pricipale masculine pentru că romanul este o istorie (a history): este vorba în el despre cei care scriau istoria oficială şi destul de des se întâmpla ca ei să fie bărbaţi.

L.S.: Ţi-a luat mult timp să atingi acest nivel de expresivitate? Ai scris mult înainte să publici prima carte?

S.O.: De când aveam şase ani mi-am dorit să fiu scriitoare şi de-atunci am şi început să scriu. Totuşi Vacile lui Stalin a fost primul meu manuscris pentru un roman.

Mi-am găsit vocea cam cu trei ani înainte de a începe lucrul la Vacile lui Stalin.

L.S.: Într-un eseu foarte util după părerea mea (http://www.guardian.co.uk/books/2003/jun/22/extract), Kathryn Chectkovich vorbeşte despre cum există o probabilitate mai mare ca femeile să vadă scrisul ca terapie, şi despre cum bărbaţii par să simtă într-un mod mai „natural” că au „permisiunea” de a scrie. Cum te poziţionezi faţă de cele de mai sus? Eşti de acord cu aceste afirmaţii?

S.O.: Nu, nu sunt. Cincizeci la sută dintre scriitorii nordici sunt femei, deci a fi o femeie scriitoare e un lucru destul de natural şi, de asemenea, a deveni scriitoare este o ambiţie naturală pentru o fată.

Poate că ideea este potrivită pentru ţările cu probleme de egalitate de gen. S-ar putea să fi fost aşa şi în ţările nordice cu secole în urmă, dar nu se mai potriveşte cu lumea nordică modernă. Despre cărţile femeilor se vorbeşte la fel de mult ca despre cele scrise de bărbaţi, dacă nu chiar mai mult.

Pentru ultimul meu roman am fost comparată cu Tolstoi şi Tarantino, aşa că nu pot spune că scriitoarele sunt comparate doar între ele. Înainte, da, dar acum nu mai e cazul.

Am citit eseul, bine scris – mulţumesc pentru link! Dar ar fi putut foarte bine să fie şi invers, un scriitor care să aibă aceleaşi gânduri legat de o scriitoare care a publicat deja un roman sau două.

Invidia profesională într-o relaţie între scriitori este o poveste veche şi de aceea nu recomand niciodată relaţiile între scriitori. Viaţa de zi cu zi este încă mai mult pe umerii femeii (îngrijirea copilului, de exemplu) şi sunt atâtea scriitoare care le-au acordat soţilor lor scriitori mai mult timp ca să scrie, în vreme ce ele năşteau copii, îi hrăneau, le purtau de grijă, iar după un an sau doi se întrebau vai de mine, unde-mi sunt cărţile.

Pentru mine a fost dintotdeauna clar că nu mă voi căsători cu un scriitor. Cred că istoria ne-a dat destule exemple ca să nu facem asta (în cazul în care ne ocupăm noi înşine cu scrisul). Să ne gândim la Anais Nin, de exemplu, care i-a dat maşina ei de scris lui Henry Miller, care nu avea aşa ceva!

Dar în zilele noastre şi scriitorii au grijă de copii, aşa că lumea se schimbă. Oricum, invidia profesională nu dispare într-o relaţie dintre doi scriitori (sau doi artişti din acelaşi domeniu).

L.S.: Ce sfaturi le-ai da femeilor care simt nevoia să scrie, dar sunt inhibate de lipsa de încredere şi consideră că ce au de spus e ori prea puţin interesant, ori nu prea important?

S.O.: Femeilor? De ce nu şi bărbaţilor? Mulţi oameni vor să scrie şi mulţi vor să fie publicaţi. Mulţi se simt nesiguri în legătură cu scrisul lor şi această nesiguranţă nu are legătură cu genul, este un sentiment normal pentru cineva care vrea să devină scriitor.

Sfaturile mele pentru cineva care vrea să devină scriitor sunt:

  • citeşte şi scrie fără încetare

  • nu te căsători cu un alt scriitor 😉

  • fă rost de un redactor bun, un avocat bun, un editor bun, un agent de publicitate bun şi un agent literar bun şi nu te mai despărţi niciodată de ei

  • e de asemenea util să ai şi o altă ocupaţie, pentru că scrisul nu e o profesie bănoasă

  • copii într-o ţară cu sistem public de îngrijire a copilului 😉 Sau fă rost de suficienţi bani cât să-ţi angajezi un babysitter. Acest sfat e important mai ales pentru femei.

L.S.: Cine crezi că este scriitoarea contemporană cu cea mai mare influenţă în acest moment?

S.O.: Nu ştiu vreuna, şi nici nu am cunoştinţă despre influenţa globală a cuiva.

L.S.: Poţi numi câţiva artişti vizuali ale căror lucrări te inspiră?

Cindy Sherman. Sandy Skoglund. Dacă era vorba despre artişti în viaţă.

L.S.: În fine, deşi îmi imaginez că toată lumea îţi pune întrebarea asta, nu pot să nu întreb la ce lucrezi acum.  Ai putea să ne spui despre ce va fi următoarea carte?

S.O.: Scuze, prefer să nu vorbesc despre ce am în lucru 🙂

Piesa după Ziua în care au dispărut porumbeii va avea premiera pe 27 noiembrie 2013 la Teatrul Naţional Finlandez şi tocmai lucrez la ultimele fraze.

(Despre vizita lui Sofi Oksanen în România, aici.)

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *