În urmă cu câţiva ani, când Andre Agassi şi Pete Sampras încă jucau şi abia aşteptam câte o finală a unui mare şlem, trebuia să-ţi alegi un favorit – ori ţineai cu Agassi, ori cu Sampras, nu prea mergea linia de mijloc când venea vorba despre ei. Asta în primul rând pentru că cei doi jucători erau/sunt atât de diferiţi atât ca stil de joc, dar şi ca atitudine, încât cred că automat empatizezi cu una dintre aceste personalităţi: dacă eşti o fire vulcanică şi nonconformistă, de genul „showing off”, atunci cred că îţi place mai mult Agassi; dacă eşti mai retras, dar, în acelaşi timp, mai riguros şi poate chiar matematic (să ne amintim pentru ce era celebru Sampras – pentru aşii săi care, uneori, îi ieşeau în serie), Sampras era jucătorul ale cărui meciuri poate că le urmăreai mai des. Când cei doi se întâlneau, spectacolul era garantat. Acum, amândoi s-au retras şi amândoi şi-au scris povestea vieţii. Acest articol este dedicat fanilor lui Agassi, care pot afla mai mult despre tenismanul lor preferat din cartea Open. Autobiografie, apărută la Editura Publica, în 2011, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu.

Cartea nu începe cronologic (doar nu v-aţi aştepta la ceva clasic din partea lui Agassi), ci cu momentul ultimului său US Open, din 2006. Mai exact, cu dispoziţia sa din acea perioadă:

Deschid ochii şi nu ştiu unde mă aflu şi cine sunt. Nu e ceva neobişnuit – jumătate din viaţă nu am ştiut”.

Starea sa fizică nu e prea încurajatoare: problemele de coloană care l-au supărat toată viaţa acum sunt din ce în ce mai acute, şi nici dispoziţia sufletească nu e mai bună:

Trăiesc din tenis, deşi urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată şi secretă, şi totdeauna l-am urât”.

 

„Fiecare meci este o viaţă în miniatură.”

Evident însă, este vorba despre o relaţie iubire-ură, căci fără tenis, viaţa pare fără sens, iar senzaţia înaintea retragerii este de moarte. Tenisul înseamnă viaţă, nu degeaba, spune Agassi, termenii specifici acestui sport sunt din limbajul vieţii: avantaj, serviciu, greşeală, pauză, iubire („love” – sinonim pentru „zero”). „Fiecare meci este o viaţă în miniatură.”

Autobiografia lui Agassi m-a surprins prin numeroasele pasaje meditative şi autoreflexive.  Fără a fi neapărat o trecere în revistă a momentelor importante din cariera lui Agassi, autobiografia sa pune accentul mai mult pe interioritatea personajului Agassi – ce înseamnă tenisul pentru el, dincolo de aspectul strict profesional, cum te ajută acest sport să te cunoşti mai bine, să stai mai mult de vorbă cu tine (Agassi consideră că tenisul, mai mult decât orice alt sport, te izolează de ceilalţi, te face să trăieşti pe propria ta insulă, unde eşti nevoit să vorbeşti cu tine, să te convingi de cele mai improbabile şi nebuneşti lucruri, să îndrăzneşti să crezi în cele mai neverosimile victorii.)

Pentru Agassi, tenisul este mai mult decât o profesie, iar dacă Sampras aborda tenisul ca pe o provocare faţă de care trebuia să aibă o disciplină de fier, Agassi percepe tenisul la un nivel mai profund emoţional – „e un vârtej care te prinde, captivant, îngrozitor, uimitor”.

Dualitatea iubire-ură a existat la Agassi încă de copil – la şapte ani simţea că urăşte tenisul şi că totuşi nu se poate opri, contradicţie care i-a caracterizat întreaga viaţă. Nu i-au lipsit nici voinţa şi seriozitatea – în copilărie, tatăl său în antrena, nelăsându-l să plece de pe teren până nu lovea 2.500 de mingi. Urmând calculul, într-un an avea să lovescă 1 milion de mingi. „Un copil care loveşte un milion de mingi pe an va fi invincibil”, credea tatăl său.

Tatăl, fost jucător de box, credea încă înainte de a i se naşte copilul că acesta avea să devină numărul unu în tenis, aşa că încă din primii ani de viaţă, l-a îndemnat înspre acest sport. Iar stilul său – nervos, de multe ori dur, perfecţionist până la nebunie – a ajuns să îi fie insuflat fiului de foarte devreme. „L-am interiorizat pe tatăl meu până când vocea lui nu doar sună ca a mea, este a mea.” Iar începând cu ziua primei înfrângeri, „nu mai trebuie să mă tortureze tatăl meu. Începând din această zi, pot să o fac şi singur”.

Savuroasă mi s-a părut scena în care apare şi Ilie Năstase: la turneele mari, tatăl lui Agassi se ducea la toţi sportivii importanţi şi îi ruga să joace câteva mingi cu fiul său. La un turneu Alan King, unde era copil de mingi, Andre se îndrăgosteşte de o fată, Wendi, şi ea copil de mingi. Ajunge, în sfârşit, să schimbe nişte mingi cu Ilie Năstase, deşi acesta n-avea nici un chef, fiind vizibil plictisit. Până când o vede pe Wendi:

Hei, spune, asta e prietena ta, Snoopy? Chestia asta drăguţă e prietena ta?

Mă opresc, mă uit fix la Năstase. Îmi vine să-i dau una în nas românului ăstuia mare şi prost, chiar dacă are cu jumătate de metru şi cu 45 de kilograme mai mult decât mine. E suficient de rău că-mi zice Snoopy, dar îşi şi mai permite să vorbească atât de lipsit de respect despre Wendi […] Apoi, Năstase mai face o glumiţă despre Wendi şi asta a fost, nu mai suport. Îmi arunc racheta şi plec de pe teren.

– Să te fut, Năstase.”

Cartea conţine numeroase astfel de episoade „picante”, dar, dincolo de asta, autobiografia lui Agassi vorbeşte despre ce înseamnă să nu renunţi şi despre cum iubirea şi ura se pot contopi foarte uşor, stând, aşa cum se întâmplă mereu, la baza unei mari pasiuni, care te face să spui, în ceasul al doisprezecelea, că încă vrei să continue.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *