Mark Twain este unul dintre mulții autori catalogați eronat sau superficial drept literatură pentru copii. Citim, într-adevăr, în copilărie Aventurile lui Tom Sawyer sau ale lui Huckleberry Finn, poate ne mai apropiem de un Prinț și cerșetor și cu asta s-a cam terminat prezența lui Twain în viața noastră de cititor adult. Și e mare păcat, pentru că deși valoarea cărților despre cele două haimanale este incontestabilă în literatura pentru copii și adolescenți, Twain are lucrări superioare acestor “amintiri din copilărie”, versiunea de Missouri, petrecute în același timp cu trăznăile de la Humulești.
Dintre romanele sale pentru cititori adulți aș aminti aici numai Yankeul…, pentru că după părerea mea genurile pe care era croit talentul de povestitor al lui Twain au fost nuvela și eseul, Bancnota de un milion de lire sterline și Îngrozitoarea limbă germană fiind preferatele mele din aceste categorii.
Mă așteptam deci să citesc Autobiografia lui Mark Twain cu aceeași plăcere cu care i-am citit cărțile. Am avut aceeași impresie pe care mi-a dat-o și discuția zen a Dude-ului Jeff Bridges cu maestrul său – că particip din greșeală la o discuție personală, necizelată pentru public. Autobiografia lui Twain pare și ea o asemenea discuție cu propriile sale amintiri, fără considerație pentru fir narativ, cronologie, claritate, relevanță ori concizie, în schimb cu o dispoziție neostenită pentru verbozitate și supra-abundență a detaliului mărunt.
Neîndoielnic, aceste lucruri fac parte din stilul lui Twain; oralitatea dă și ea în general un plus de autenticitate unei autobiografii. Ajungi însă la finalul cărții și nu prea poți reproduce mare lucru din ce ai citit. Îți amintești că năzdrăvăniile lui Tom și Huck sunt inspirate de propriile pozne ale lui Twain, care era departe de a fi ușă de biserică; reții cum a tras pe sfoară tot satul, făcându-i să creadă că fusese hipnotizat și avea abilități de mediu; mici alte pocinoguri din viața de căutător de aur sau din cea de jurnalist sau de scriitor, pentru că Twain nu s-a potolit nici la vârsta adultă, vârându-se în tot soiul de afaceri anapoda.
Ca să ajungi însă să reții aceste anecdote, trebuie să îți concentrezi atenția și să ignori zgomotul de fond al multitudinii de paranteze și acolade doldora de detalii complet irelevante – cum era îmbrăcat servitorul nu-știu-cărei doamne înrudite de departe cu unchiul felcerului din orașul vecin. Acest exces de detalii servește, într-adevăr, scopului nobil al autenticității și însuflețirii spiritelor vremii (jumătatea secolului 19 în sudul Americii), însă îngreunează ritmul și înăbușește discursul glumeț și (auto)ironic al autorului, până la plictis, mai ales că nu există nici o structură – capitole, părți, perioade -, autorul pendulând în timp printre paranteze și amintiri structurate aproximativ. Starea textului trebuie pusă probabil pe seama faptului că nu a intenționat această autobiografie neapărat ca pe un corp narativ închegat, ci a scris-o (de fapt dictat-o) pe bucăți, ca pe niște anecdote disparate, ocazional publicate și prin ziarele vremii, adunate toate la un loc după moartea sa (de un editor care probabil s-a gândit că nu se face să intervină pe text, ca să nu-l bântuie fantoma cu limba ascuțită a scriitorului).
Autobiografia lui Twain nu a fost o carte pe care să o citesc cu prea multă plăcere ori ușurință și voi rămâne la a-i aprecia nuvelele și eseurile, ceea ce vă dorim și dvs.
Dacă totuși vreți să vă petreceți vremea descâlcind amintirile lui Twain (alarmant de exacte după atâta timp – sau înflorite?), Autobiografia lui Mark Twain a apărut la editura ART și se găsește la Librăria Cărturești.
