Titlul acestei cărţi spune multe deja. În Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, accentul cade pe „celălalt”; pe alteritate; pe ideea că în percepţia asupra istoriei în spaţiul românesc, există un agent principal şi unul secundar. Şi că cel secundar a fost neglijat în naraţiunile istorice oficiale sau mai puţin oficiale de pe la noi.

Volumul este o colecţie de interviuri cu femei trecute de şaptezeci de ani; un prilej pentru acestea de a-şi povesti vieţile. Unele dintre ele au studii superioare, altele au studii liceale, altele nu au studii deloc. Unele sunt deschise, dispuse să povestească tot ce cred ele că este important despre viaţa lor; altele sunt reţinute şi rămân undeva, la suprafaţa lucrurilor.

În prefaţă, Zoltan Rostas, coordonatorul volumului (alături de Theodora Eliza Văcărescu), spune că ceea ce justifică, din punctul său de vedere, acest demers în care subiecţii interviurilor sunt exclusiv femei, este „tăria” lor, care, spune sociologul, a asigurat continuitatea societăţii, a familiei, în vremurile cele mai grele. Chiar şi acest mod de a pune problema subliniază statutul de „celălalt” al femeilor. Pe de o parte sunt ele, pe partea opusă există „societatea” şi există „familia”, pentru care ele muncesc şi „se luptă”.

Apoi, însăşi această izolare, gruparea într-un volum separat a poveştilor de viaţă ale unor femei, accentuează alteritatatea. Un volum cu poveşti spuse de bărbaţi ar fi avut ca element comun războiul, detenţia sau altceva, în niciun caz genul. Dar cum la noi există atâtea probleme când vine vorba despre gen, „izolarea” nu trebuie, probabil, criticată.

Zoltan Rostas este un sociolog interesat în mod special de istoria la firul ierbii. A coordonat o serie întreagă de volume în care, aşa cum se întâmplă şi în cartea de faţă, interviurile au fost realizate de studente şi studenţi de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Temele sunt dintre cele mai interesante, mergând de la viaţa de zi cu zi a studenţilor din cămine (Strada Latină nr.8), la poveştile românilor plecaţi la muncă în străinătate (Tur-retur, I şi II).

Uneori, din întrebările destul de discrete, dar bine direcţionate ale intervievatorilor din Cealaltă jumătate…, mi s-a părut că înţeleg mai multe despre aceştia din urmă, decât despre intervievate. „Cum vă amintiţi de doamnele care veneau la mode?” o întreabă Mădălina Iacob pe Ecaterina Stoienescu, care în perioada interbelică lucra într-o casă de modă şi făcea pălării. Se vede aici, la fel ca în întrebările următoare, o uşoară nostalgie a intervievatoarei pentru „lumea interbelică”.

Dar intersecţia dintre intervievatori şi intervievaţi este şi interesantă. Intervievatorii sunt atenţi şi notează reacţiile povestitoarelor (oftează, râde, face o pauză, îşi duce mâinile la piept). Limbajul nonverbal şi paraverbal ajută mult la înţelegerea şi empatizarea cu personajul.

Probabil e deja evident pentru majoritatea dintre noi că obiectivitatea nu există şi că din asemenea cărţi nu putem spera decât să cunoaştem oameni, prin lucrurile pe care le spun şi prin cele pe care le păstrează sub tăcere. Prin eforturile lor de a se justifica, uneori, sau de a face lumină sau dreptate într-un eveniment mai nebulos al propriei vieţi. Prin regretele lor.

Ecaterina Stoienescu, născută în 1914 în satul Zilnicea, nu are niciun fel de studiu. Şi în povestea pe care o spune, nu uită să vorbească, de mai multe ori chiar, despre pica pe care le-o poartă celor care au crescut-o pentru că „nu au dat-o şi pe ea la şcoală”. Lucreţia Gioroc, profesoară de muzică şi de pian, născută la Râmnicu Vâlcea în 1933, regretă avortul pe care l-a făcut la îndemnul soţului ei, care nu-şi dorea la vremea respectivă copii. Viola Kiss a avut o fetiţă care a murit la 13 ani. În urma pierderii pe care a suferit-o, femeia a petrecut mult timp prin spitale de psihiatrie. Nu poate vorbi prea mult despre asta.

Colecţia de interviuri e un prilej bun de gândit nu doar la memorie, la felul în care ea se încolăceşte şi se coagulează în jurul unor mari regrete sau nostalgii, nu doar la constrângeri vizibile sau invizibile care sunt uneori elementele cheie ale sorţii unor indivizi, ci şi la felul în care ştim să ne raportăm la bătrâneţe şi mai ales la bătrâne. Să vedem ce credem despre ele, despre lucrurile pe care le spun şi despre felul în care vorbesc despre trecutul lor.

Şi cu toate că în poveşti ca ale Leliei Duţă (poreclită Madam Poveste) simţi plăcerea „înscenării” propriei vieţi, şi poţi aprecia umorul şi verva povestitoarei, istoriile acestor femei sunt toate îmbibate de tristeţe şi, în fond, extrem de apăsătoare. Lipsa educaţiei, sărăcia, părinţii abuzivi, soţii abuzivi, lipsa controlului asupra propriului corp, moartea copiilor, percepţia dezaprobării „celorlalţi” în cazul femeilor divorţate sau necăsătorite oficial sunt subiecte dureroase şi delicate. Fiecare face faţă cum poate, ambalează povestea cum ştie mai bine sau evită pur şi simplu să vorbească prea mult. Bineînţeles că e multă „tărie” aici; dar nu neapărat din aceea care te face să strângi din dinţi şi să rezişti, ci din aceea care te ajută să reambalezi şi să-ţi vinzi ţie însăţi propria viaţă sub o înfăţişare puţin mai frumoasă.

Am trecut deja pe listă, pentru viitor, alte două volume coordonate de Zoltan Rostas: pe cel despre românii plecaţi la muncă în străinătate şi pe cel despre activiştii mărunţi. După mine, istoria asta la firul ierbii e mai importantă şi spune mai multe decât discursul oficial, macro, care de multe ori scapă din vedere esenţialul: felul în care se răsfrânge această istorie asupra individului pe măsură ce se face sau în retrospectivă, când a devenit deja trecut.

2 comentarii
  1. Avataremily

    Doar o precizare: interviurile sunt realizate de studenți/studente de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, nu de la Sociologie.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *