Bookaholic

Anul 2014 a fost un an bogat literar, atât în ceea ce priveşte cărţile descoperite, cât şi evenimentele şi spectacolele realizate după cărţi. Mai mult decât în alţi ani, am reuşit să-mi extind aria de preferinţe de citire şi am inclus în lista mea şi volume care se află la graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune, dar şi cărţi de nonficţiune. A fost, de asemenea, un an excelent în ceea ce priveşte dialogurile cu scriitorii, atât români, cât şi străini.

Chiar la începutul anului 2014, stăteam de vorbă cu Marin Mălaicu-Hondrari, care primise premiul Bookaholic pentru „Cea mai bună carte românească din 2013”, pentru „Lunetistul”. „Da, cred că literatura îți poate oferi soluții, dar de salvat nu te poate salva. Dacă vreți, parafrazând, putem spune că literatura îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă” – o perspectivă cu care putem începe şi 2015. O discuţie interesantă am avut şi cu Corina Sabău, despre cărţile ei Blocul 29, apartamentul 1 şi Dragostea, chiar ea, ambele apărute la Polirom. „Oricât aş ficţionaliza, rădăcinile sunt în realitate, în viaţa pe care o trăiesc. Dacă relaţia dintre mine şi viaţă n-ar fi foarte puternică, n-aş simţi nevoia să scriu. Și viaţă înseamnă absolut tot. Inclusiv imaginaţie.”

În ceea ce priveşte dialogurile cu scriitorii străini, 2014 m-a adus faţă în faţă cu James Meek, Sorj Chalandon, Care Santos, Hanne Ørstavik, fiecare un personaj interesant, care m-a făcut să descopăr noi moduri de a scrie literatură. De Hanne Ørstavik, scriitoare norvegiană, vă recomand Iubire (Editura Univers), clasat pe locul şase în topul “Cele mai bune cărţi norvegiene din ultimii 25 de ani”, realizat de revista Dagbladetpe; de Care Santos vă recomand şi Încăperi ferecate, şi Aerul pe care îl respiri (Editura Humanitas), pentru un nou tip de realism magic propus; la Sorj Chalandon, în Al patrulea zid (Editura Humanitas, câştigătorul Premiului Liste Goncourt – Le Choix Roumain, și al Premiului Goncourt des lycéens), veţi descoperi cât de mult influenţează încă războaiele din lume felul în care se scrie, iar James Meek (Invaziile inimii, Editura Humanitas), şi el fost corespondent de război, ca Sorj Chalandon, oferă o nouă hartă a moralităţii contemporane.

Dincolo de descoperirile literare, 2014 a fost o revelaţie pentru mine în ceea ce priveşte cărţile aflate la graniţia dintre fiction şi nonfiction.

1. Marea descoperire în această categorie a fost cartea lui J.R. Moehringer, Dulcele bar (Editura Publica, 2014). Un Decameron modern, plasat în America anilor ’70 – ’80, Dulcele bar duce stilul autobiografic la un nivel în care contează mai mult stilul şi atmosfera decât evenimentele propriu-zise. O carte excepţional scrisă, cu o acţiune bine strunită pe mai bine de 400 de pagini şi cu personaje picareşti, complexe şi pline culoare, Dulcele bar îl face pe J.R. Moehringer, jurnalist la New York Times şi Los Angeles Times, să fie cunoscut şi pentru altceva decât pentru colaborarea cu Andre Agassi la scrierea biografiei acestuia.

2. Cred că cea mai amuzantă carte pe care am citit-o vreodată a fost autobiografia lui David Sedaris, În pielea goală (Editura Publica, 2014). Sedaris, umorist american, tratează cu o ironie tăioasă şi, în acelaşi timp, cu o totală lipsă de prejudecăţi lumea contemporană, în care încă este greu să îţi găseşti o voce proprie şi să primeşti acceptul celorlalţi. O carte asemănătoare într-un fel cu Dulcele bar, în sensul că eroul trece printr-o serie de aventuri de tip bildungsroman, În pielea goală musteşte de un comic impregnat la toate nivelurile: dialog, construcţie de scene şi de situaţii, descrieri de întâmplări şi de personaje. O carte cu adevărat curajoasă, şocant de directă şi incredibil de jucăuşă cu toate tabuurile.

3. Niall Ferguson (coord.), Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale, traducere de Cătălin Drăcşineanu, Editura Polirom, 2013, este o carte fascinantă pentru felul în care plasează istoria la limita dintre ceea ce este împlinit şi ceea ce este posibil. Niall Ferguson adună nouă poveşti alternative despre anumite evenimente importante din istorie, autorii urmând o linie evenimenţială ce ar fi avut toate şansele – de fapt, ar fi avut cele mai mari şanse – să capete finalitate.

4. Alain de Botton, Religia pentru atei, Editura Vellant, 2013, propune o nouă perspectivă asupra religiei pe care o pot avea ateii. Chiar ca ateu, postură cu care mă identific în totalitate, poţi să vezi în atât de multele religii existente şi un material bogat de unde să extragi anumite lecţii de viaţă. „A fost nevoie să inventăm modalităţi de a ne înspăimânta suficient încât să facem ceea ce, în adâncul inimii, am ştiut dintotdeauna că e bine.”

5. Autismul este una dintre bolile epocii noastre, o boală controversată şi încă neelucidată complet. Jacob Barnett, un copil cu autism, a ajuns să fie considerat un copil-minune: la numai doisprezece ani, Jake a fost angajat ca cercetător la universitatea din Indiana, în departamentul de fizică, iar acum este văzut drept un posibil candidat la premiul Nobel. În cartea Scânteia: povestea unei mame care a crescut un geniu (Editura Publica, 2014), mama sa, Kristine Barnett, povesteşte cum a abordat neconvenţional autismul, metoda sa dând rezultate nu numai în cazul fiului său, ci şi în cadrul şcolii speciale căreia i-a pus bazele: îi încurajează pe copii să-şi urmeze acel unic domeniu de care sunt interesaţi, fără să-i oblige să-şi însuşească anumite gesturi automate, simple, prin care se consideră că orice copil se poate descurca în societate. Dacă ajungi la sufletul unui copil autist prin ceea ce îi place lui să facă, îl ajuţi, de fapt, să se deschidă către lume.

În ceea ce priveşte spectacolele de teatru care au la bază o scriere literară, cea mai reuşită producţie în 2014 consider că este La ţigănci, după nuvela cu acelaşi titlu a lui Mircea Eliade. Într-o montare minimalistă, la Unteatru, marca Andrei şi Andreea Grosu (cu Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotlet), La ţigănci respectă cu o fidelitate incredibilă textul eliadesc şi traduce fantasticul într-un limbaj pe înţelesul tuturor. Richard Bovnoczki înţelege toate nuanţele şi profunzimile personajului Gavrilescu şi îi dă o notă de prospeţime acestui erou pe care nu l-am mai văzut pe scenele bucureşte de pe vremea montării lui Alexander Hausvater, în anii ’90.

De neratat este Păi…. despre ce vorbim noi aici, domnule?, după un scenariu scris de Cătălin Ştefănescu, având la bază Moromeţii lui Marin Preda, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Act. Tot într-un decor minimalist se desfăşoară dialogul savuros dintre Moromete (Marcel Iureş) şi Cocoşilă (George Mihăiţă), aflaţi într-un fel de Poiana lui Iocan în lumea cealaltă, încă incapabili să se rupă de lumea aceasta, de care îi leagă fericiri şi dureri de nedepăşit.

Cinci ore cu Mario (Unteatru, regia Mariana Cămărăşan, după un roman de Miguel Delibes) i-a adus Florinei Gleznea Premiul one-woman show la Festivalul Naţional de Teatru Independent. Un spectacol despre iubire şi politică, despre fragilitate şi neputinţă, despre feminitate şi iluzia libertăţii.

Mecanica inimii, la Teatrul Bulandra, în regia lui Chris Simion, după romanul omonim al lui Mathias Malzieu, propune o poveste emoţionantă despre puterea şi pericolele iubirii. Dacă ai de ales între viaţă şi iubire, ce ai alege? Un spectacol ce transmite o incredibilă emoţie şi în care veţi întâlni numai actori mari: Marius Manole, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Medeea Marinescu.

foto: www.quirkbooks.com