Cu Corina Sabău am avut plăcerea să mă întâlnesc în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură 2013, când a fost invitată în cea de-a doua seară, alături de Marin Mălaicu-Hondrari şi Srđan Srdić (din Serbia). Am continuat, în acest interviu, dialogul pe care l-am iniţiat cu Corina atunci, şi am vorbit mai detaliat despre cele două romane ale ei (Blocul 29, apartamentul 1 şi Dragostea, chiar ea, ambele apărute la Polirom), despre tipul de scriitură pe care ea îl dezvoltă, despre echilibrul dintre realitate şi ficţiune, despre Revoluţie şi condiţia scriitorului în România actuală.

 Şi în romanul tău de debut, Blocul 29, apartamentul 1, şi în cel de-al doilea, Dragostea, chiar ea, vorbeşti despre iubire – în primul caz, despre iubirea nepoatei faţă de bunică, în cel de-al doilea, despre iubirea dintre diferite cupluri. Cât de dificil ţi se pare să abordezi o astfel de tematică? 

Când scriu o carte nu-mi pun această problemă, dacă subiectul pe care l-am ales e dificil sau nu. Odată ce interesul meu pentru o anumită temă se dezvoltă în timp, se alege din alte câteva posibile subiecte, nu mai am cum să dau înapoi. În prima mea carte am dorit să arăt că relaţiile dintre copii şi bunici pot fi mult mai complexe decât acelea pe care le întâlnim adesea în literatură. O doamnă a şi scris că a nemulţumit-o acest aspect, că legătura dintre fată şi bunici din cartea mea este conflictuală, iar ea ştie că literatura cu bunici trebuie să fie „drăguţă”, iar ei să te mângâie cu blândeţe pe cap.

M-aş bucura să fi reuşit asta, să-i scot pe bunici din acea zonă superficială şi condescendentă pe care le-o rezervă nu de puţine ori literatura. Nici în viaţă, nici în literatură, eu nu pot avea o relaţie adevărată cu cineva al cărui unic rol e să-mi dea bomboane şi să mă legene înainte de a adormi. În Dragostea, chiar ea, intenţia a fost să iau peste picior ceea ce numeşte Denis de Rougemont „l’amour passion”, dragostea romantică. Am fost curioasă să văd cum se descurcă personajele mele după ce se trezesc din orbirea aceea romantică. Pot gestiona sau nu o relaţie după ce s-a terminat cu îndrăgostirea?

Legat de Dragostea, chiar ea, una dintre curiozităţile pe care le am este legată tocmai de modul în care abordezi relaţiile de iubire. De multe ori, mi se pare că le împingi în registrul ironiei. Este ironia premisa de la care porneşti în construcţia relaţiilor dintre personaje?

N-aş vrea să par doar ironică în relaţia mea cu personajele. În plus, le consider suficient de inteligente pentru a face haz de multe dintre situaţiile în care ajung, mai ales că au din plin simţul derizoriului. O relaţie nu se poate construi doar dintr-un schimb de ironii. La fel ca în relaţiile cu oamenii, mă gândesc în multe feluri la personajele mele, încercând să ghicesc ce-ar spune, ce-ar face într-o anume situaţie, ce văd sau aud mergând pe stradă, ce gândesc. Bineînţeles că unele ajung să-mi fie dragi sau să mă surprindă.

În Dragostea, chiar ea, aproape ca în qui-pro-quo-urile shakespeariene, personajele, după o perioadă de rătăcire, se întorc la statutul lor iniţial. Transpare, în acest traseu, ideea că schimbarea reală, de fapt, nu este posibilă. Ai dorit ca acesta să fie subtextul?

N-am scris cartea cunoscând finalul. Mi-am lăsat personajele să-şi facă de cap. Se pare că n-au putut mai mult, poate a fost şi vina naratorului, nu prea generos… Poate data viitoare…

Poate fi Mia, personajul feminin principal din Dragostea, chiar ea, considerată o Irina, din Blocul 29, apartamentul 1, ajunsă la maturitate? Ţi-ai imaginat-o astfel?

Nu, deloc. Dar dacă alţii le găsesc asemănări, n-am nimic împotrivă.

„Am încercat să construiesc nişte personaje care să contrazică enervantele clişee despre bunici”

Figura bunicii, în Blocul 29, apartamentul 1, mi se pare a fi cea mai pregnantă – de altfel, avem destul de puţine imagini ale bunicii în literatura română, aşa că a fost o surpriză să descopăr o astfel de abordare a raportului dintre bunici şi nepoţi. Ai avut şi tu un astfel de model?

Nu sunt genul care să-i pună în cărţi pe oamenii din viaţa lui, mi-ar fi jenă să fac aşa ceva. Bunica din carte este un personaj inventat. Cum spuneam, am încercat să construiesc nişte personaje care să contrazică enervantele clişee despre bunici. Pe scurt, am vrut să arăt că şi bunicii sunt oameni. Oricum, mă consider o norocoasă, eu n-am avut parte nici în viaţă de acei bunici zaharisiţi care vorbesc peltic, imitându-i pe copii şi care te plictisesc de moarte cu atenţiile lor. Bunicii mei au fost nişte oameni normali şi inteligenţi, pe care istoria i-a umilit, forţându-i să o ia de la zero.

Când s-a refugiat din Basarabia, ca să-şi practice meseria de avocat, bunicul meu umbla douăzeci de kilometri pe zi, uneori prin ger. La Revoluţie, a plâns de bucurie. Apropo, proprietăţile care i-au fost confiscate nu le-am recuperat nici acum, s-au tocat zeci de milioane de euro la acea Autoritate Naţională de Restituirea Proprietăţilor. Simt o mare amărăciune gândindu-mă cum, după 25 de ani de la Revoluţie, există securişti care se mândresc cu faptul că au fost sau încă sunt securişti. Punctul 8 de la Timişoara a rămas doar pe hârtie.

„În România actuală, sună ironic cuvântul «scriitor»”

În romanele tale, apare mai puţin referinţa la trecutul comunist şi mai mult ancorarea în prezentul postdecembrist. Cât de mult influenţează spaţiul în care trăiesc evoluţia personajelor tale? Şi cât de mult te-a influenţat pe tine, ca scriitoare?

Fiind spaţiul meu de toate zilele, enorm. Pe fereastra biroului meu se vede o casă veche, cu urme de gloanţe de la Revoluţie, acoperită de iederă. Este aceeaşi iederă pe care o vede zilnic din biroul ei Mia, urmărind cum îşi schimbă nuanţele. Dar în România actuală, că tot vorbeam mai devreme de ironie, sună ironic cuvântul „scriitor”.

O prietenă foarte bună, care a plecat anul trecut în Australia, m-a întrebat dacă sunt în toate minţile alegând să scriu. Vedea mai clar decât mine lucrurile, autorităţile fac totul pentru a-i descuraja pe scriitori sau pe puţinii oameni care mai gândesc în această ţară, fac totul pentru a-i determina să emigreze sau pentru a-i demotiva aşa cum au făcut cu medicii, profesorii, cercetătorii.

Cum poţi sta în casă să scrii când ţara asta funcţionează pe bază de ordonanţe de urgenţă şi majoritatea celor din vârf, corupţi, ne sfidează? Nu pot uita cum, la începutul lui 2012, când au căzut zăpezile acelea îngrozitoare, oamenilor le-au fost închise spitatele şi guvernanţii de atunci îi acuzau pe nişte bătrâni izolaţi din nu ştiu ce sat că sunt „leneşi”.

În urmă cu trei ani am citit dosarul de securitate al lui Dorin Tudoran, Eu, fiul lor, o carte stufoasă, de vreo şase sute de pagini. Am făcut şi un interviu cu el pentru radio şi l-am întrebat dacă vreunul din zecile de ofiţeri de securitate care i-au alcătuit dosarul şi ale căror nume reale le aflăm la finalul volumului şi-a cerut scuze. Nici măcar atât. Şi asta este atitudinea generală.

„Am atâtea uimiri şi dorinţe şi nelămuriri şi surprize de la oameni, încât deocamdată simt nevoia să mă opresc la ei.”

Cum abordezi literatura, ca pe o modalitate de evadare din realitatea cotidiană sau, dimpotrivă, ca pe un spaţiu unde poţi să vorbeşti despre ceea ce se petrece în jurul tău?

Mie îmi plac oamenii. Aşa că, dacă evadez – şi am nevoie de asta –, o fac pentru a mă întoarce, într-un fel, tot la ei. Bogăţia acestei lumi, complexitatea oamenilor reprezintă motivul pentru care citesc destul de rar proză fantastică. Am atâtea uimiri şi dorinţe şi nelămuriri şi surprize de la oameni, încât deocamdată simt nevoia să mă opresc la ei.

Cum a fost trecerea de la literatură la scenariu de film? Care este cea mai mare provocare în ceea ce priveşte cele două tipuri de scriituri?

A fost neaşteptată şi a venit cu o confirmare. Primul meu roman mai avea de aşteptat verdictele a nu ştiu câţi referenţi când Radu Jude, care-l citise în manuscris, mi-a propus să scriem scenariul de la Toată lumea din familia noastră. M-am bucurat că propunerea venea de la un regizor pe care-l admiram. Eram destul de plouată în perioada aia şi Toată lumea din familia noastră m-a ajutat mult. În literatură, spre deosebire de scenariu, foloseşti tot materialul pe care-l ai, tot ceea ce ştii despre poveste, poţi lungi cât doreşti o descriere sau nuanţa un sentiment fără a recurge la dialog. Într-un film, după ce a fost scris scenariul, nuanţele, accentele le stabileşte regizorul. Dar mie asta îmi place, vine ca o surpriză.

Te tentează să ai în continuare proiecte pe partea de film?

Da. Îmi place foarte mult cinema-ul. Dar depinde cu cine le împart. N-aş putea lucra cu un regizor pe care nu-l apreciez.

Ce contează mai mult pentru tine când scrii, ficţiunea sau inspiraţia din realitate?

Oricât aş ficţionaliza, rădăcinile sunt în realitate, în viaţa pe care o trăiesc. Dacă relaţia dintre mine şi viaţă n-ar fi foarte puternică, n-aş simţi nevoia să scriu. Și viaţă înseamnă absolut tot. Inclusiv imaginaţie.