Scriitor şi jurnalist britanic, James Meek (născut în 1962, în Londra) a fost corespondent pentru The Guardian, scriind din zone de război precum Afganistan sau Irak. Din 2006, s-a dedicat total scrisului, iar cărţile sale au fost recompensate cu numeroase premii, precum Scottish Arts Council Book of the Year Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize pentru The People’s Act of Love, 2005, de asemenea nominalizat la Booker Prize.

For the english version of the interview, please click here

James Meek a fost invitat în Romania, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (1-5 octombrie 2014), unde a vorbit despre cea mai recentă carte a sa, Invaziile inimii (tradusă în română la Humanitas Fiction, de Carmen Toader). Este o saga modernă, urmărind povestea unui frate şi a unei surori, Ritchie – un fost rock star, şi Bec – cercetătoare care încearcă să descopere un vaccin împotriva malariei –, aparent foarte diferiţi, dar amândoi luptându-se să supravieţuiască într-o lume în care nu se mai poate distinge clar binele de rău.

Am stat de vorbă cu James Meek despre limitele dintre adevăr şi trădare, despre ce poate fi considerat moral şi imoral în prezent, despre libertate şi iluzie, dar şi despre diferitele sale stiluri de scris, de la realism magic la o literatură circumscrisă posibilului.

 

Cartea ridică o serie de întrebări legat de ceea ce este moral şi ce nu în societatea din zilele noastre. Cât de relative sunt moralitatea şi conceptele de bine şi rău?

Întodeauna se revine la această ambiguitate între bine şi rău, pe de o parte, şi între păstrarea secretelor şi dezvăluirea lor. Câteodată, când vorbesc despre carte, când oamenii mă întreabă despre ce e vorba, le spun că este despre cea de-a unsprezecea poruncă: „Nu te lăsa prins!” Chiar pare câteodată că sunt o mulţime de oameni care se ghidează doar după această poruncă. Una dintre problemele pe care le analizez în carte este următoarea: dacă faci ceva rău, e la fel să fii tu singura persoană care ştie ca atunci când toţi ştiu? Oare comiterea unei fapte rele suferă o transformare când trece din sfera privată în cea publică? E ceva la care încă nu am găsit răspuns şi cred că ne putem gândi cu toţii la momente când am făcut ceva rău şi nu a mai părut la fel după ce alţi oameni au aflat.

 

Această ambiguitate se reflectă şi în abordarea altor noţiuni, precum libertate sau iertare. La un moment dat, Bec face o comparaţie între noi şi bacteriile pe care le analiza la microscop – dacă şi noi suntem priviţi la microscop şi doar credem că suntem liberi?

E doar o idee care-i trece prin minte la acel moment şi e drept că uneori, acţiunile umane sunt prezentate în aşa fel încât părem nişte microbi. Presupun că majorităţii oamenilor li se pare interesant, dar este o reprezentare, pe care eu o găsesc înspăimântătoare, a mişcării pe cer a avioanelor care călătoresc prin toată America, timp de 24 de ore. Avioanele apar ca nişte mici puncte, care ţâşnesc din marile oraşe către alte direcţii. Şi apoi ciclul începe la fel, în fiecare zi, şi te gândeşti la toţi acei oameni văzându-şi de viaţa lor importantă, ocupată, reduşi la un stadiu asemănător microbilor.

Dar nu cred că totul se rezumă la asta, chiar cred că fiecare dintre aceste puncte are un sens mult mai mare şi nici eu, nici Bec nu credem cu adevărat că există o echivalenţă între o singură celulă şi noi. Totuşi, este un semn al temerii că există o mecanică a biologiei, un impuls deterministic la baza acţiunilor noastre. Mi se pare o nebunie să negi că există anumite elemente biologice care stau în spatele deciziilor noastre, dar la fel de nebunesc e să spui că totul se reduce la determinism biologic. Sunt convins, din propria mea experienţă, că fiinţa umană înseamnă mai mult decât suma părţilor sale, că e ceva mai mult decât procese chimice, care au rolul lor, dar avem şi voinţă, conştiinţă, putem întotdeauna să decidem să facem ceva diferit de ceea ce ne îndeamnă hormonii. Poţi să refuzi să mănânci acea prăjitură pe care o vrei, poţi să nu te culci cu persoana despre care ştii că e nepotrivită.

 

Titlul Invaziile inimii conţine o metaforă a discrepanţelor puternice dintre ceea ce simt personajele şi felul în care acţionează. Ce altceva mai putem vedea în spatele acesteia?

Există un personaj foarte puternic, Harry, un fel de patriarh al ştiinţei, care trece prin drama de a fi descoperit leacul pentru un tip de cancer, în timp ce el însuşi e pe moarte din cauza acestei boli. E petrecerea lui de rămas-bun şi îşi aminteşte de momentul când l-a întâlnit pe un om de ştiinţă rus, care avea o teorie a evoluţiei umane. Apare acest mare mister în ştiinţă, chiar dacă accepţi evoluţia, legat de modul în care am ajuns să evoluăm de la o celulă la ceva mai mult. E uşor de acceptat ideea evoluţiei de la maimuţă la om, dar de la o celulă la opt la o sută e ceva mai complicat. Aşa că acest om de ştiinţă vine cu teoria că fiecare parte a corpului a evoluat separat, ca nişte mici animale, un plămân animăluţ, un rinichi animăluţ şi aşa mai departe. Conform teoriei lui, inima a fost şi ea o creatură separată, care s-a unit cumva cu trupul şi, în felul în care e spusă povestea, vedem cum inima pătrunde în această proto-creatură.

Şi desigur, inima este o imagine puternică şi familiară, aproape clişeistică a locului secret de unde ţâşnesc emoţiile. În acest sens, sunt momente cu Harry, aflat în faţa morţii când gândurile se

îndreaptă şi asupra celorlaţi. Când eşti aproape de sfârşitul vieţii, gândurile nu sunt abstracte, dar nici egoiste în mod obligatoriu. Vrei să ştii că îi pasă cuiva, dar şi că ţie îţi pasă de ceilalţi. E o idee care cred că se reflectă în Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, dar eu văd reprezentări ale acesteia şi în prezent, în era telefoanelor mobile când oamenii, aproape de moarte, poate se roagă, nu ştim, dar ce ştim e că iau telefonul şi îşi sună mama, iubitul/iubita sau copiii. Şi ştim asta pentru că aşa s-a întâmplat pe 11 septembrie, atât cu oamenii din avioanele care urmau să intre în turnuri, cât şi cu cei din clădirile arzânde, şi sunt sigur că astfel de lucruri se petrec şi în situaţii similare, mai puţin faimoase, din toată lumea. Oamenii îşi folosesc ultimele clipe ale vieţii pentru a trimite un mesaj către cei dragi. Şi în carte e un moment când Harry îşi dă seama că merită tot efortul din lume pentru a obţine această apropiere.

 

Sunt convins că fiinţa umană înseamnă mai mult decât suma părţilor sale – James Meek

 

Spre finalul poveştii, Bec spune că esenţa omului este bunătatea şi că ea s-a străduit întotdeauna să găsească acea fundaţie morală care stă la baza lumii şi că aceasta trebuie să fie bunătatea.

În ceea ce priveşte bunătatea, nu sunt sigur. Cred sincer că există această dorinţă de a fi bun, de a fi văzut bun sau, mai bine zis, de a crede că eşti bun – şi aici îl regăsim puternic pe Ritchie, care vrea să se convingă de faptul că e o persoană bună, şi cred e ceva ce facem cu toţii. Poate sunt oameni care au atins acel prag al disperării absolute, care pur şi simplu au renunţat la ideea că pot fi salvaţi, dar majoritatea încearcă mereu să găsească o metodă de a-şi păstra o zonă a lor neatinsă, protejată, prin care încearcă să explice situaţia în care s-a ajuns şi care să-i facă să simtă că mai există speranţă.

invaziile-inimii_1_fullsize

 

Cum putem înţelege ideea moralităţii în raport cu arta? Mă refer la momentul când Ritchie decide să facă un documentar cu şi despre cel care i-a ucis tatăl.

Ritchie s-a scufundat, de fapt, în lumea superficială, cinică, centrată pe câştigul de bani, deşi îi place să creadă că, prin acest documentar, poate să se întoarcă în sfera adevărului artistic. Dar cred că cititorul e înclinat să fie sceptic cu privire la validitatea acestui plan, chiar dacă filmul ar fi putut fi realizat. Este echivalentul modern al confesiunii, nu te mai duci la preot, ci mai degrabă te deschizi oamenilor prin memoriile tale, iar oamenii sunt şocaţi şi fascinaţi, şi doar actul de a împărtăşi societăţii toate clipele când ai călcat strâmb devine o formă de ispăşire.

 

Aţi decris primele dvs. cărţi ca fiind de un „realism magic mizerabilist”.  Cum aţi caracteriza Invaziile inimii?

Nu mai avem deloc elementul magic aici. E drept că sunt lucruri care nu s-au petrecut, din câte ştiu eu nu există vreun parazit care să-ţi confere imunitate la malarie, nu există efectiv o Fundaţie Morală, deşi uneori chiar pare că există, dar totul este în limitele posibilului.

Am încercat să scriu într-un stil care, în propriile-i limite, se aseamănă cu romanul de secol XIX, pe care-l privim ca pe un fel de standard al şcolii realismului. Perspectiva asupra istoriei literaturii e, într-un fel, distorsionată de paralela pe care o trasăm cu istoria artei. Doar pentru că arta a evoluat de la superreprezentare la expresionism şi abstracţionsim, ne gândim că aşa au stat lucrurile şi cu literatura, că Zola e Ingres şi James Joyce e Picasso, dar e o abordare extrem de simplistă.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *