“It has been suggested that Tiptree is female, a theory that I find absurd, for there is to me something ineluctably masculine about Tiptree’s writing.” — Robert Silverberg

science fiction-ul e un gen dominat de bărbați, asta e, cel puțin la prima vedere, adevărat. Mi-ar fi greu să dau o explicație, dacă aș fi întrebată de ce, dar tind să cred că e o chestiune de context. Politic, social and whatnot – dacă tragem linie, s-ar putea ca bărbații să domine literatura la modul general, cel puțin ca număr, o treabă complet explicabilă dacă ne amintim cam când au început femeile să fie lăsate să scrie, sau să-și permită s-o facă, chiar și sub pseudonim de bărbat (ca surorile Bronte, spre exemplu).

Iar că uneori comunitatea SF poate să complice lucrurile pentru un autor femeie prin filtrul de prejudecăți care le pune, prin comparație cu autorii bărbați, la masa copiilor, din cauza unor presupuse înclinații emoționale pe care musaaaai doamnele trebuie să le aibă, ce garantează romanțe spațiale – și știm cu toții că SF-ul adevărat conține tehnologie și gadget-uri, iar femeile evident nu se pricep la chestii de-astea.

Ei bine, când Alice Sheldon a decis să scrie sub numele de James Tiptree Jr., motivele ei au fost de înțeles.

A male name seemed like good camouflage. I had the feeling that a man would slip by less observed. I’ve had too many experiences in my life of being the first woman in some damned occupation,

mărturisea Sheldon in 1983, în Isaac Asimov’s Science Fiction Magazine, la 7 ani după ce secretul ei a fost dezvăluit de un fan ceva mai insistent, după ce mulți dintre autorii vremii se juraseră pe ce aveau mai scump (vezi Silverberg mai sus) că Tiptree Jr., scriitorul misterios pe care nimeni nu reușea să-l întâlnească și despre care nimeni nu știa cum arată, n-are, dar n-are cum să fie femeie, e ceva cu adevărat masculin în scrisul lui.

Multă vreme, comunitatea SF a crezut că pseduonimul ascunde doar un oficial al guvernului sau al armatei care nu vrea să-și facă cunoscută pasiunea pentru literatură. Ceea ce nu era departe de adevăr – Alice Sheldon a fost, printre multe altele, și membru CIA.

Pe undeva, e adevărat că A Momentary Taste of Being, nuvela care mi-a făcut-o cunoscută, pare cumva scrisă de un bărbat. Un bărbat care a învățat să scrie la Hollywood.

Personajele sunt construite din acțiunile lor ca niște roboței construiți din piulițe, fără prea multă polologhie descriptivă. Acțiunea se desfășoară cu viteză, fără să-ți dea ocazia să respiri ori să înțelegi prea bine despre ce citești. Dialogurile au precizie chirurgicală, sunt scurte și la obiect și nu-ți menajează creierul de niciun fel, nu-ți servesc info dump-uri lămuritoare.

Pur și simplu ai impresia că ai picat în mijlocul acțiunii, ca o muscă pe perete, și trebuie să te prinzi de ce se întâmplă în jurul tău fără ca cineva să îți explice sau să poți pune întrebări. Sau, și mai simplu, A Momentary Taste of Being e ca un film pe care îl asculți din camera cealaltă, și încerci să înțelegi ce se întâmplă după sunete și dialog. De altfel, cred că nuvela e un excelent subiect de film, și ar putea fi adaptată cu atât de puțină bătaie de cap, că aproape mă mir că n-a pescuit-o cineva până acum.

Pe scurt, acțiunea se învârte în jurul membrilor navei Centaur, o navă a cărei unică misiune e să descopere o planetă locuibilă pe care Pământul să mai arunce câteva miliarde de oameni din cele 20 pe care le duce, cu greu, în spate. Atunci când nava descoperă până la urmă o planetă, dar din membrii misiunii de cercetare se mai întoarce doar unul, care jură că planeta e un paradis, dar nu aduce cu sine nicio dovadă concretă, doar un soi de plantă (?) indigenă bioluminiscentă, echipajul trebuie să ia o decizie: da undă verde colonizării, sau se întoarce pe un Pământ supraaglomerat și distrus, după ani de zile petrecuți într-o carcasă micuță și claustrofobă, separați de moarte doar printr-un strat de metal.

Ai zice că răspunsul o să fie simplu, că or să moară cu toții în chinuri mâncați de un Alien lipicios (ceea ce, recunosc, îmi doream sincer la un moment dat, pentru că autoarea nu se chinuie prea tare să-și facă personajele plăcute), dar finalul real este unul care combină metafore ecologice, sexuale și o filosofie a disperării și a lipsei de sens care delimitează clar nuvela lui Tiptree Jr. de un banal roman horror în spațiu. Autoarea caută un răspuns la dilema existenței umane, mai precis a scopului ei, iar cel peste care dă e înfiorător de deprimant.

Ceea ce, de altfel, nu e deloc surpinzător: Alice B. Sheldon a s-a sinucis la 71 de ani, nu înainte de a-și ucide și soțul. Și nu era la prima tentativă.

Scrisul ei, însă, n-a fost doar strigătul de ajutor al unei femei depresive – a estompat granițele dintre sexe într-un gen literar unde ele erau definitorii și a pus probleme filosofice și umane în contexte de hard SF, cu un topping de poezie care numai din când în când apare în povestirile ei – o combinație care, la vremea respectivă, era considerată dincolo de abilitățile unei autoare de science fiction (inclusiv Ursula K. Le Guin).

A fost sau n-a fost science fiction-ul nedrept cu femeile genului? Poate povestea lui Alice Sheldon nu e reprezentativă, pentru că Sheldon în sine nu era tocmai un om obișnuit. Prejudecata că femeile simt și suferă și bărbații se joacă cu mașinuțele există însă, chiar și azi, motiv pentru care autoare precum Margaret Atwood au preferat să se detașeze de science fiction ca gen, și să-și încadreze scriitura în mai larga categorie a ficțiunii speculative, care elimină comentariile legate de cât de prezente sunt jucăriile high-tech în lucrările lor.

Citiți însă A Momentary Taste of Being, o găsiți aici, în colecția The New Atlantis and Other Novellas of Science Fiction, împreună cu alte nuvele, de Ursula K. Le Guin și Gene Wolfe. James Tiptree Jr. merită câteva ore din timpul vostru. Măcar și de dragul de-a o cunoaște pe Alice Sheldon.

2 comentarii
  1. AvatarJen

    Problema mea cu James Tiptree Jr. e ca nici una din cartile ei nu se gaseste in editie electronica 🙁 (cel putin nu in mod legal). Her Smoke Rose Up Forever e pe wishlist… poate intr-o zi, cand ma hotarasc sa mai cumpar carti copac-mort.

    Reply
  2. Ioana EpureIoana Epure Post author

    Am remarcat si eu chestia asta. Da pe undeva ma bucur, ca daca as gasi orice n-as mai cumpara niciodata carti in format print. Ceea ce inca nu mi-e clar daca ar fi un lucru bun sau rau…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *