La baza companiei italiene de teatru Fo-Rame, înfiinţată de Dario Fo – câştigător, în 1997, al Premiului Nobel pentru Literatură (cu motivaţia că, „în tradiţia măscăricilor medievali, a pedepsit puterea şi a restaurat demnitatea celor umiliţi”), şi Franca Rame, actriţă şi scriitoare, în 2006 şi senatoare a Piemontului, stă un proiect ambiţios, iar pentru Italia anilor ’60-70’ extrem de controversat, acela de a zgudui o serie de atitudini înrădăcinate adânc în societate, precum lipsa evidentă de drepturi egale între femei şi bărbaţi, tirania Bisericii în aspecte legate de căsătorie şi divorţ, în general un conformism sufocant, care pentru multe femei însemna o pierdere totală a identităţii.
Chiar şi în prezent, în sfera familială, discrepanţele între rolul bărbatului şi cel al femeii încă au consecinţe serioase, astfel că cei doi au continuat să scrie texte militante, dure, lucide, precum O femeie singură, care vrea să evidenţieze că în numeroase părţi ale lumii, inclusiv în spaţii civilizate cum este Franţa, femeile sunt supuse unor violenţe fizice şi verbale, violenţe pentru care tot ele se simt vinovate. Textul îndrăzneţ – în Italia, reprezentaţiile după el au stârnit mereu controverse şi au dus chiar la cenzuri din partea Vaticanului – şi de un realism dur a atras atenţia regizoarei franceze Véronique Widock, care a montat un spectacol cu Ioana Crăciunescu în rolul Giuliei, premiera având loc la începutul stagiunii din Sibiu, a Teatrului Naţional „Radu Stanca”.
Ioana Crăciunescu, actriţă de teatru şi televiziune, regizoare şi scenaristă, dar şi poetă, trăieşte de peste 20 de ani în Franţa, activitatea ei incluzând şi proiecte de teatru poetic, aceasta fiind linia urmărită de propria companie de teatru Capricorn. În one-woman show-ul lui Véronique Widock, Ioana Crăciunescu o interpretează pe Giulia, o femeie care trăieşte un infern al singurătăţii în chiar mijlocul unei familii pe care de fapt nu şi-o doreşte: un soţ abuziv, un cumnat libidinos, pe care trebuie să-l îngrijească, doi copii ce-i sunt mai degrabă o povară şi, în plus, un vecin voyeurist. O viaţă plină, dar plină de sacrificii, în care trebuie să se împartă pentru ceilalţi şi care nu-i mai lasă timp pentru a-şi analiza propriile dorinţe sau trăiri.
Nici măcar pentru a-şi da seama că 40 de ani, a dus o viaţă lipsită de iubire. Şi când o cunoaşte, viaţa ei alunecă şi mai mult înspre distrugere, pentru că amantul ei este mult mai tânăr decât ea, iar descoperirea relaţiei de către soţul gelos o transformă într-o prizonieră în propria casă: soţul pleacă dimineaţa la serviciu şi o încuie în casă.
Acesta este contextul în care personajul Ioanei Crăciunescu îşi povesteşte stările şi gândurile, în faţa unei prietene imaginare, căci evident că orice contact exterior îi este refuzat. În jurul vârstei de 40 de ani, Giulia este o femeie al cărei singur canal de acces la exterior este televizorul. Deşi are doi copii, nu pe aceştia îi simte aproape, singurul care îi ţine companie este… zgomotul.
Ioana Crăciunescu face subtil trecerea de la emoţie la comic şi apoi la tristeţe. Totul este însă spus cu luciditate, poate cu o uşoară uimire în faţa propriei vieţi la care se uită cumva detaşat, ca la ceva străin. Ca un motto al existenţei sale, Giulia îşi repetă, de câte ori se simte copleşită de conştientizarea închisorii în care trăit toată viaţa, că totul este bine, că are tot ce-i trebuie: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, nu-s decât o femeie la urma urmei!”.
Pe un glas bine temperat între tremur şi siguranţă, Ioana Crăciunescu îşi vede viaţa împărţită în categorii din ce în ce mai sumbre: de la umilinţa de a fi supusă peversiunilor cumnatului şi ale vecinului, despre care nu poate să spună nimic, pentru că tot ea ar fi considerată vinovată, până la episoadele în care trebuie să joace doar rolul de obiect sexual pentru soţ, fără ca ea să poată să se împotrivească. Ioana Crăciunescu reuşeşte să redea veridic şi fără accese melodramatice imaginea unei femei golite de viaţă, care mai trăieşte doar pentru că tentativele de suicid au eşuat.
Decorul, marca Nieves Salzmann, este auster şi, totodată extrem de sugestiv pentru condiţia umilitoare în care este aruncat personajul lui Véronique Widock: o cadă, un scaun, un prosop aruncat pe jos, un telefon (la care vorbeşte doar cu soţul), o puşcă. Personajul interpretat de Ioana Crăciunescu este prezentat în cel mai intim mediu, în care nu mai poate fi ţinut ascuns nici un secret.
Teatrul cu mesaje sociale atât de puternice este mai rar văzut pe scenele româneşti, de aceea cu atât mai mult merită apreciat curajul unui spectacol precum O femeie singură, care atrage atenţia unui aspect ce ţine şi de societatea românească, şi nu cea de acum zece, treizeci, cinzeci de ani, ci chiar de cea prezentă.
