Bookaholic

Cucamonga a intrat în viața mea spre seară, nu mai rețin ora și nici în ce eram îmbrăcat. Schimbînd registrul, era prin 2002-2003 și, împreună cu prietenii mei Dan Stanciu, Gigi Rasovszky și Sasha Vlad, lucram la volumul Înainte – după, 52 de apariții transvizuale generate de hazard, n-am să intru în detalii prea adînci, am să spun doar că această carte, apărută în primăvara lui 2003, este o jucărie vizuală, cu două treimi imagine și o treime text, fiecare dintre noi contribuind cu 13 texte (scurte legende, din acelea care însoțesc, explicativ, fotografiile), 13 imagini pentru înainte și 13 pentru după. Din aceste contribuții au ieșit 52 de planșe, cu cîte două imagini și o legendă fiecare. Una dintre aceste legende, care îi aparține lui Sasha, era așa: „«Cucamonga», am spus ca să schimb subiectul“.

19 Poveşti despre orice… Dar nu sunt chiar despre orice, nu e orice-ul lui Gherguţ, e mai degrabă orice-ul lui Gellu Naum. De la el se trage orice-ul tău “superrealist”, cu pompierul care îşi incendiază ţigara, pescăruşul tatuat cu cap de lup, cu ficuşi care ard şi pasărea care zboară din om?

Lui Gellu Naum îi plăcea vorba asta: „De-ndată ce ai pronunțat un nume, ți-ai și făcut o rudă“. În ultimii zece ani, să zicem, eu am tot pronunțat numele lui Gellu Naum. Prin urmare, era inevitabil să mi-l fac rudă. Puteam să mi-i fac rude pe Octavian Goga sau Mihail Sadoveanu, de exemplu, însă am avut noroc. Gellu Naum e unul dintre puținii poeți pe care îi iubesc, și am tot spus asta, și tot spun asta ori de cîte ori am ocazia. Acum cîteva săptămîni am avut o lectură la Viena, și, întrebat fiind de un jurnalist vienez care sînt poeții mei preferați, din nou l-am pomenit. Însă, de-a lungul anilor, am făcut chiar mai mult decît doar să-l pomenesc.

De cine mai e alimentat orice-ul acesta dintre poeţi (de la noi şi de la alţii)?

Deja am răspuns, parțial, la întrebarea asta. Viața mea îmi alimentează poezia, asta în primul rînd, însă și autorii pe care i-am citit au jucat, firește, rolul lor, poeții nu mai mult decît prozatorii. Poate părea paradoxal, dar eu am învățat să scriu poezie de la prozatori. N-am să dau multe nume. Prozatorii importanți pentru mine sînt: Cortazar (de la care am învățat enorm), Kafka, Sabato, Salinger, Saramago, Agopian. Poeții sînt: Naum (bineînțeles), Celan, Char, Plath. Sigur, toate aceste nume sînt doar vîrful iceberg-ului, am mai citit și citesc și alți autori care îmi plac foarte mult.

Îmi place infuzia sinceră de viaţă, să-i spunem autenticitatea: scrii despre cum e nedrept ca unii să bea vin, în timp ce la Chişinău alţii mor (referindu-te la un episod real, întocmai trăit, revoluţia de la Chişinău, aprilie 2009), scrii despre cum nu poţi să scrii, scrii despre şi pentru prieteni (George Vasilievici), pentru fiul tău Sacha. Bate viaţa Poezia sau Poezia bate viaţa? Şi dacă nu se bat, cum se completează?

Eu nu obișnuiesc să scriu poezii ocazionale, legate de vreun eveniment exterior anume, și nici o poezie a cotidianului, că m-am întîlnit cu Cutare și am vorbit nu știu ce la o sticlă de vin pe fundul căreia am găsit, ca să vezi, o scrisorică, a message in a bottle, cum ar veni, care nici măcar nu ne era adresat (mesajul, nu vinul), probabil chelnerița a încurcat borcanele. Nu mă amuză genul. Însă în Cucamonga există două poeme care sînt și nu sînt de genul ăsta, una pentru prietenii mei basarabeni despre ceea ce se întîmpla la Chișinău în aprilie 2009, și cealaltă dedicată lui George Vasilievici, despre o plimbare nocturnă pe care am făcut-o împreună prin Constanța în noaptea nunții lui Mugur Grosu. Fiului meu Sacha, care se va naște la începutul anului viitor, am simțit nevoia într-o zi să-i scriu o poezie. Dacă viața bate poezia, sau invers, habar n-am să răspund. Eu nu fac nici o diferență între una și alta.

Când scrii şi cum? Ştiu că scrii şi la Kamikaze, traduci (cel mai bine asta se vede pe blogul tău), eşti invitat la festivaluri, mai realizezi emisiuni la Guerrilla (chiar, mai realizezi?), îi ai pe Sacha şi Adora… Te pocneşte pe stradă în timp ce vezi un afiş, la gazetă, în timp ce citeşti o ştire, cu prietenii, când spune cineva o glumă? Aştepţi până ajungi la pagina albă sau te apuci pe loc, scrijeleşti pe ceva, te mai gândeşti?

Pe vremea cînd eram mai tînăr, poezia mă pocnea mai des, și mă pocnea cînd îmi era lumea mai dragă. Cînd îmi veneau stările alea, scriam oriunde și oricînd. Între timp, mi-a mai trecut boala asta, deși am continuat să scriu. Am perioade cînd scriu și perioade (ceva mai lungi) în care nu scriu nimic, doar texte alimentare la gazetele pentru care lucrez. De exemplu, în primăvara acestui an am terminat de scris un roman, la care am lucrat vreo șapte luni, am scris aproape zilnic, m-a consumat foarte mult, și asta pentru că am scris mai mult noaptea, după ce îi făceam băiță fiicei mele și o culcam. Îmi dădusem un an de zile să termin romanul ăsta, însă, pentru că stăteam foarte prost cu timpul (aveam un bebeluș de cîteva luni de zile și trei job-uri), l-am terminat mai repede.

Te-am întrebat de poeţi, dar nu te-am întrebat de oameni. Până la urmă, oricine citeşte ceva de tine are sentimentul prietenesc că e vorba de un poet care trăieşte şi respiră printre oameni, se mişcă printre ei, nu a încremenit sub lampă, cu cărţi stând să cadă pe el. La lansarea cărţii tale de poezii vin Mitoş (Micleuşan, Planeta Moldova) şi Mani (Gutău, URMA). Cât de importante sunt prieteniile, oamenii, intimităţile lor pentru poezia ta?

Oamenii sînt mai importanți decît cărțile, asta mi-e clar. Dacă n-aș fi trăit, sigur n-aș fi avut ce să scriu. Cărțile sînt importante, e multă viață în ele, dar asta și pentru că autorii lor au trăit, au experimentat tot felul de lucruri, dar ce să faci cu viețile din cărți? Ele au fost trăite o dată, și foarte bine, a le copia e ca și cum ți-ai lua o viață second hand. Nu e cazul, în ceea ce mă privește. Am viața mea, care m-a obligat să o trăiesc, ceea ce am făcut și fac în continuare. Viața, pentru mine, e un job full-time.

Doamna Kuttare, domnişoara W, Moira, iubita vitregă, toate iubitele fizice… mi le imaginez desenate de Tim Burton, cu versurile tale sub. Le mai văd şi într-un roman poetic, cosând intrigi şi mâncând poveşti. Cum şi Cucamonga îmi pare un poem în proză, o poveste în poezie. Te gândeşti la o poveste mai mare, poetică, cu personajele tale deja conturate, cu altele noi? Doar şi poeţii scriu romane, mă gândesc acum la Simona Popescu, cu Exuvii, la Zenobia.

M-am gîndit deja la o poveste mai mare, cum zici, și nu doar că m-am gîndit, dar chiar am și scris-o. Romanul de care am pomenit mai devreme, care se numește Oase migratoare și va apărea foarte curînd la Nemira, e o astfel de poveste: mare, poetică, cu zeci de personaje, are și poze, e un roman ilustrat despre trei oase de vită care se transformă într-un suflet, iar sufletul ăsta osos se încarnează și reîncarnează în tot felul de ființe bizare. Veți citi și veți vedea.

Despre Demonadologia: oare trăim în cea mai rea dintre lumile posibile care poate apărea şi cu interfaţa de cea mai bună dintre lumile posibile? Asemenea lui Demonezeu, intuim că nu e prea mare diferenţă între ele, dar nu riscăm să o spunem. Şi atunci ce facem?

Dacă îi citești pe Heraclit și Milarepa, de exemplu, înțelegi (și, dacă îi citești cu atenție, chiar ajungi să crezi) că între bine și rău nu există diferențe. Binele unuia poate fi răul altuia, și invers, cum se întîmplă adesea. Industria de armament este exemplară pentru acest joc al contrariilor. Demonezeu nu spune nimic nou acolo, el spune ce s-a mai spus, noutatea este doar contextul în care spune ce spune. În Demonadologia, eu nu mi-am propus să fac nici un fel de filozofie, deși, pe alocuri, nu m-am putut abține, ci doar am vrut să îl tachinez puțin pe Leibniz (filozoful, nu biscuiții). Și am mai vrut să arăt că poți rescrie cap-coadă o celebră lucrare de filozofie, deturnînd-o și arătînd o altă față a lumii. Altfel, nu știu ce trebuie să facem. Preferabil e să facem bine.

Poezia nu vinde sau poate o să vândă un pic mai mult acum că a câştigat Nobelul. Şi pentru că nu e best seller, nici nu se prea citeşte. Dar dacă ai avea de-a face cu un ins de, să zicem, 25 de ani, care nu prea ştie ce-i cu poezia asta contemporană, dar ar încerca. I-ai face o listă de iniţiere, cu ce nume?

I-aș zice că poezia e al naibii de importantă, dar atît, nu aș intra în detalii, nu i-aș spune în ce fel este importantă poezia, l-aș lăsa să descopere singur. Singur e cel mai sănătos să descoperi, fie că e vorba de poezie sau altceva. Altfel, dacă aș face liste, m-aș simți ca unul care predică, și sînt destui predicatori pe lumea asta, nu e nevoie de încă unul. Primul autor pe care i-aș recomanda să îl cunoască ar fi chiar el: acest ins de, să zicem, 25 de ani. După ce ajungi să te cunoști pe tine cît de cît, știi sigur ce anume trebuie să citești.

Pentru că am ajuns la liste, topuri, bestseller-uri, confirmări. Cât de mult te enervează şi cum procedăm cu ele? Până la urmă, cărţile, poeziile, romanele trebuie recomandate, cumva prezentate. Exemplul meu: nu am citit nimic de Transtromer, dar îmi propun, nu pentru a bifa un laureat de Nobel, mai degrabă ca să citesc un poet care cred că e bun şi pe care l-am scăpat până acum.

Sînt mulți autori foarte buni pe care probabil nu o să apuc să-i citesc niciodată. Nici eu nu citesc ca să bifez, că n-am de ce. N-am contract cu nici un autor, iar cu editurile cu care am contract n-am contract ca să le citesc cărțile, ci ca să public ce am scris. Sînt, așadar, un cititor liber. Cît despre liste, bestseller-uri și confirmări, să fie sănătoase toate. Eu scriu lucruri foarte necomerciale, îmi dau seama de asta și nici nu vreau să schimb ceva. Scriu ce am chef și cînd am chef. Dacă mai are și altcineva chef să citească ce scriu eu, foarte bine, însă asta deja nu mă mai privește pe mine. Lecturile pe care le-am avut în ultimii ani în străinătate mi-au dovedit că aceste „chefuri“ se pot întîlni foarte bine, și întîlnirea poate fi plăcută și pentru autor, și pentru cititor. Ăsta e și motivul pentru care public, ca să nu mă distrez doar eu.

La o lectură în Slovenia, în 2010.

Ce mai citeşti sau ai mai citit şi ai da şi altora să citească?

Acum citesc romanul Viseptol al lui George Vasilievici. E o carte foarte bună, cu multă poezie, însă este foarte întunecată. De aia nici nu am citit-o dintr-o singură suflare, ca să nu mă întunec și eu. Altora le-aș da oricînd Zenobia, de Gellu Naum, Manualul întîmplărilor, de Ștefan Agopian, Franny și Zooey, de Salinger, Eseu despre orbire, Toate numele, Memorialul mînăstirii, Intermitențele morții ale lui Saramago, le-aș mai da Sfîrșitul jocului, de Cortazar (rugîndu-i să citească mai ales poveștile cu glori și cronopi), Apărarea lui Socrate (dialogul lui Platon despre care Karl Popper spunea că este, probabil, cea mai frumoasă carte de filozofie scrisă vreodată), Ariel de Sylvia Plath, Organismecanisme, de Mitoș Micleușanu, Mătușa Julia și condeierul a lui Llosa, Nu vedeți nimic, de Daniel Arasse, și, în final, le-aș da pace.

În 2009 a primit, în Germania, Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est. Iar în 2011, un fragment din romanul Oase migratoare (în curs de apariție) a obținut, în Austria, Premiul 1 la concursul literar „1+1+1=1 Trinitate“, organizat de Kulturzentrum bei den Minoriten din Graz.

Ne vedem mâine la lansare!