Nu am avut niciun fel de așteptare atunci când am mers cuminte la cinematograf să văd cea mai recentă ecranizare a uneia dintre nuvelele lui Mircea Eliade, Domnișoara Christina (prezentată ca roman pe site-ul editurii Humanitas). Spun cea mai recentă pentru că se pare că a mai existat o adaptare cinematografică a aceleiași nuvele în 1992, în regia lui Viorel Sergovici, pe care nu am reușit însă să o văd. Însă pe mine m-a surprins pozitiv ce am văzut în acest film deja atât de blamat în presa românească. Și voi expune, printre rândurile ce urmează, argumentele mele.
Sigur, din nefericire, nu-i pot scoate eticheta de film românesc, nu pot să fac abstracție de acest lucru și să-l judec ca pe un film de la Hollywood sau ca pe unul european (deși s-ar putea vorbi din ambele perspective, cred eu). Așadar, în această grilă, mie mi s-a părut un film românesc bun. Nu o capodoperă, nu o revelație, nu știu dacă va câștiga vreun premiu internațional care să-l propulseze într-un succes de box office, însă cred cu tărie că este un nou început în cinematografia autohtonă, un altceva bun.
Pentru cei care nu au citit până acum nuvela lui Eliade, dar au lecturat altceva de același scriitor, aflați că Domnișoara Christina este o aducere în modern a poveștilor atât de cunoscute în folclorul nostru cu strigoi. Scrisă în 1936, cartea este un fel de strămoș al mai recentelor istorii horror, asezonată cu mister, fantastic, straniu, cum îl știm pe Eliade că este capabil să facă. Volumașul este de o frumusețe rar întâlnită, dacă nu ați avut ocazia să-l citiți, vă sfătuiesc s-o faceți, măcar acum, că a fost lansat acest film. 
Domnișoara Christina este plasată, ca acțiune, în anii ’30, la o moșie boierească. Nuvela debutează cu sosirea unui tânăr pictor, Egor Pașchievici, la această moșie, invitat de prietena lui, Sanda Moscu – între cei doi există o atracție sexuală destul de puternică, care nu se va materializa tocmai pentru că vorbim despre o perioadă în care relațiile amoroase sunt ținute la distanță până în momentul căsătoriei.
Egor întâlnește la moșie un număr restrâns de persoane: pe mama Sandei, doamna Moscu, pe sora ei mai mică, Simina (9 ani) și pe profesorul eminent de istorie venit să facă săpături arheologice în zonă, domnul Nazarie. Apar și doica, medicul, servitoare și câțiva țărani, episodic însă. 
În locul petrecerii câtorva zile liniștite la țară, Egor (în film interpretat de Tudor Istodor) se va confrunta cu povestea tragică a mătușii Sandei, domnișoara Christina, sora doamnei Moscu, care fusese ucisă în acea casă în timpul Răscoalei de la 1907. Părțile feminine de la moșie sunt captivate de amintirea domnișoarei Christina, aproape obsedate (mai ales doamna Moscu și Simina, înrudite cu ea; mai târziu, și Sanda, dar și doica, cea care îi fusese în preajmă în timpul vieții), gândurile și acțiunile lor comemorează și uneori le dublează pe cele de cu 30 de ani în urmă ai domnișoarei.
Atmosfera este plină de suspans, iar o dată cu înaintarea în pânzele narative, parcă simți cum aerul pe care îl respiri devine din ce în ce mai greu. Precum spuneam, Mircea Eliade este un maestru al fantasticului îmbinat cu mister. Dă, din condei, o stranie poveste despre iubirea dintre cei vii și cei morți, despre puterea de seducție de dincolo de mormânt, despre atracția sexuală exercitată de un strigoi și despre caznele prin care trec cei vii în ”lupta” cu cei morți. 
Filmul păstrează, în proporție de 80-90%, replicile scrise de Eliade. Totuși, ratează secvențe, lăsându-te oarecum nepregătit în fața unei scene în care doamna Moscu (interpretată de Maia Morgenstern), de exemplu, sucește gâtul unui pui de bufniță căzut din cuib – în carte, înaintea acestui episod, ni se relevă pasiunea bolnavă a domnișoarei Christina de a omorî pui cu propriile mâini. De fapt, cred că greșeala pe care a făcut-o Alexandru Maftei, cel care a semnat regia și scenariul ecranizării, a fost că nu și-a lăsat vreme să construiască suficiente motivații pentru acțiunile personajelor sale.
Dacă nu ai citit cartea, este greu să înțelegi exact legătura dintre Simina (jucată de Ioana Sandu), fetița de 9 ani, și domnișoara Christina – pe care nu a cunoscut-o decât prin povești, tablou și relația cu strigoiul ei -; și mai dificil îți este să percepi comportamentul mezinei familiei, care îl seduce pe Egor într-o scenă singulară (deși, în carte, senzualitatea micuței se revarsă asupra tuturor persoanelor de sex masculin). Rămân fără răspuns și fragmentul în care doamna Moscu recită din Luceafărul (o secvență puțin suprarealistă în film) – ca spectator, nu ai de unde să știi că aceeași domnișoara Christina era obsedată de acest poem, care subliniază legătura amoroasă dintre vii și morți – sau cele în care doamna Moscu înfulecă mâncarea din farfurie de parcă ar fi ultima masă (vă las să descoperiți în volum de ce face acest lucru). 
Oricât de greu ar fi să justifici acțiunile unor personaje într-un film, trebuie s-o faci dacă nu vrei ca publicul să nu înțeleagă nimic. Nu poți ieși la rampă cu un scenariu minimalist.
Slavă Domnului, filmul poate fi luat și ca atare, dacă faci abstracție de pasajele în cauză.
La cinema, Domnișoara Christina beneficiază de un incipit glorios, care, precum spuneam, m-a surprins. Debutează cu o secvență panoramică în jurul conacului părăsit (construit, în cea mai mare parte, pe calculator), iarna, cu zăpadă de un metru neatinsă. După câteva cadre asemănătoare, care se învârt în jurul casei și pădurii, camera intră în clădire, unde vedem un bărbat trecut de 40 de ani, neîngrijit, într-o dezordine apăsătoare, care desenează pe pereți chipul unei femei cu o pălărie cu boruri largi – atunci când cadrul se va lărgi vom observa că aceea nu este singura încercare a bărbatului, ci zărim mai multe desene ale aceleiași femei. Un debut excelent, aș spune. Unicul reproș pe care l-aș avea aici ar fi că Alexandru Maftei nu a încheiat rotund filmul cu ceva din același registru, o reîntoarcere la acest bărbat.
După tot acest periplu, ne întoarcem în prezentul cărții. Egor și Sanda, în tren, în drum spre moșie, Încet, încet, intră în scenă toate personajele despre care vă vorbeam. Acțiunea capătă, din fericire, greutatea de care avea nevoie, chiar dacă se diluează spre sfârșit. Ai momente de fiori pe șira spinării (chiar dacă puține). 
Imaginea este extrem de bună (îi aparține lui Radu Aldea), îți fură ochii constant – de altfel, cele câteva efecte speciale (cum ar fi cele la granița dintre vis și realitate ale lui Egor) sunt binevenite în acest context și este salutară folosirea lor, căci redau o mică parte din fantasticul construit de Eliade în nuvelă; cu iz de bârfă, tare mi se pare că bugetul de 1,2 milioane de euro a fost consumat, în mare parte, pe imagine. Iar muzica, dragii mei, este exact cum trebuia să fie pentru un astfel de film – semnată de Jon Wygens, compozitorul care a lucrat și pentru filmele de la Hollywood, coloana sonoră este o creație originală, înregistrată într-un studio cu o orchestră simfonică, și ridică mult ecranizarea, tensionând privirea.
Mi-a plăcut tare mult și redarea vizuală a parfumului răspândit de strigoi în camere atunci când apărea – inspirată alegerea folosirii difuze a culorii mov pentru a sugera că peste spațiu se revarsă mirosul domnișoarei Christina de violete. 
La capitolul joc actoricesc, revelația adusă de film a fost micuța Ioana Sandu, care interpretează minunat, cu o forță venită de nu știu unde, trecând de la senzualitate la manipulare dintr-o răsuflare. Desigur, pe Maia Morgenstern o știți, face un rol dramatic bun, întocmai cum îi șade bine unei actrițe de calibrul dumneaei – deși nu pot pricepe acei ochi înlăcrimați constant. Tudor Istodor trece cu dibăcie de la o stare la alta, deși poate i-ar fi trebuit un scenariu mai bun pentru a-l scoate în evidență. Nici Ioana Anastasia Anton nu este mai prejos, deși cele mai bune scene sunt cele în care este acaparată de puterea de dincolo a strigoiului.
Una peste alta, am plecat de la cinema gândindu-mă că, odată cu acest film, ne îndreptăm ușor-ușor și spre alte zone, în afara Noului Val care nu mai este de prea mult timp nou. Alexandru Maftei a încercat foarte clar să facă un film pentru public – și, credeți-mă, a atins destul de bine zona. Mai are câteva filme de făcut pentru a ajunge acolo, dar ”debutul” este bun, în ciuda tuturor micilor omiteri și neplăceri.
Sunt indulgentă cu promovarea Domnișoarei Christina ca fiind un horror tocmai pentru că este un început, o încercare (deși eu nu i-aș fi pus această etichetă care riscă să dezamăgească fanii genului, un gen care are deja ”tradiție”).
Așadar, vă îndemn să citiți cartea și apoi să mergeți în sălile de cinema. Merită urmărită evoluția cinematografică românească pe acest segment.
Sursă imagini: domnisoarachristina.ro
