E foarte greu uneori, ca cititor, sa-ti dai seama dupa ce termini o carte din care n-ai inteles mare lucru daca esti tu prost sau daca autorul n-a stiut, sau n-a vrut sa se faca inteles. Bineinteles, un scriitor nu are obligatia de a se asigura ca absolut toata lumea care il citeste il si intelege. Daca ar fi asa, l-am studia pe Wittgenstein la gradinita.

Dar in cazul romanului Kafka pe malul marii, Haruki Murakami nu trateaza filosofia limbajului. Este o carte pe care ar trebui sa o intelegem cu totii, sau macar sa intelegem ce anume ne lipseste ca sa o intelegem.

Din pacate, nu e cazul, si desi genul asta suprarealist – larger than life incanta pe multa lume care vede in lectura unui roman la fel de ermetic ca generatorul de particule de la CERN o revelatie existentiala, prefer sa cred ca astfel de experimente stau mai bine in sertarul cu chestii aleatorii scrise cand nu avem chef sa ma concentrez pe ceva coerent.

Sa incercam, totusi, sa redam pe scurt povestea in jurul careia este construit romanul lui Murakami. Kafka este un baiat de 15 ani care fuge de acasa, dupa ce tatal lui, un faimos sculptor, ii prevesteste ca isi va ucide tatal si se va culca atat cu mama, cat si cu sora lui (suck on that, Oedip!). In paralel, avem povestea lui Nakata, un individ cu capacitati intelectuale reduse (in urma intalnirii cu un OZN), dar care poate vorbi cu pisicile.

Cele doua fire narative se intalnesc abia spre sfarsit, nu inainte de a fi introduse in poveste niste personaje-concept precum Johnnie Walker sau colonelul Sanders (care mi-au produs o pofta incredibila de whiskey si crispy strips in timp ce ma intrebam daca cei doi sunt niste simple simboluri ale occidentalizarii Japoniei sau ceva mai mult, care imi scapa).

Nu este explicata vreodata relevanta intalnirii cu OZN-ul, si, desi banuim ca Nakata si Kafka sunt cumva aceeasi persoana, nu este explicat nici daca blestemul oedipian este dus la bun sfarsit (putem doar banui ca da), nici care e treaba cu pisicile.

De fapt, tot romanul e o constructie a carei semnificatie este aproape imposibil de inteles, dar pe care nici nu o poti trece in categoria “inteleg ce vreau eu” pentru ca succesiunea evenimentelor este prea bine conturata ca sa permita o interpretare proprie a fiecaruia dintre ele, pentru ca, in final, sa poti interpreta in mod personal si suma lor.

Practic, Murakami iti sugereaza ca exista o logica in ceea ce scrie, ca nu vorbim de nimic interpretabil sau vag, doar ca suntem noi prea prosti sa intelegem. Chiar autorul recunoaste ca romanul este inteles mult mai bine la a doua lectura, chestie care mi se pare pretentioasa, cel putin.

Dar pentru ca totusi Murakami e un minunat povestitor, si toata tocanita aia de ciudatenii care e Kafka pe malul marii e invelita intr-un ambalaj magic destul de atragator, e greu sa abandonezi lectura, chiar daca iti dai seama ca sunt sanse mari sa nu ramai cu nimic din ceea ce citesti.

Dialogurile cu pisicile, cel putin, sunt savuroase, si numai ideea ca la un moment dat intra in poveste personaje precum Colonelul Sanders are farmecul ei.

Asa ca n-o sa fii complet nesatisfacut cand o sa intorci ultima pagina si o o iti dai seama ca doar ce-ai ingurgitat ceva ce seamana cu o reconstituire a unui roman YA facuta de extraterestri peste cateva milioane de ani, pe baza unui fluturas pescuit din food court-ul unui mall, un volum de Dan Farcas, Oedip Rege si doua casete VHS cu porn asiatic.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Un comentariu
  1. Pingback: 12 carti pe care am vrea sa le vedem ecranizate « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *