Bookaholic

Yigru Zeltil scrie poezie, face traduceri, uneori și critică literară sau de arte vizuale și se pregătește să devină redactor al noii reviste Tomis. Are la activ, printre altele, două volume oficiale de versuri, „ulei de palmier” (2017) și „cacao” (2012, ambele la editura Tracus Arte). Are mai multe proiecte finalizate sau în lucru, dintre acestea menționăm „Institutul /rupere de rând/”, un site unde cataloghează cât mai multe dintre volumele de versuri care apar anual în limba română. În dialogul de față am pornit pe urmele volumului „ulei de palmier”, dar am ajuns mult mai departe:

Există multiple emoții pe care le putem observa, descrie sau sublima prin intermediul scrisului. Care este relația ta cu frica, de exemplu, mai ales în cadrul acestui volum, „ulei de palmier”?

„Frica”, scuze, este un cuvânt prea general. Sigur, mai eficient pentru noi rogvaivul (deși indigoul, bunăoară, putea lipsi, dar cifra șapte dădea mai bine) decât o listă a celor 7 milioane de culori pe care le poate percepe ochiul uman… Spectrul afectiv putem să-l legăm de cel cromatic, așa cum a făcut-o Liviu Cristescu în „Diagrama cîtorva sentimente de bază” (în volumul său de anul trecut, „Cu ochii în 4”), dar prefer cumva să las lucrurile mai difuze și mai ambigue, pentru că așa se prezintă ele în realitatea psihică.

Nu e neapărat de folos, când vine vorba de lectură, nici extrema cealaltă, particularizarea. În „ulei de palmier” se află o poezie, „centrul de emanație”, în care ai putea citi spaima mea particulară față de un eventual dezastru la centrala nucleară de la Cernavodă (unde nivelul radiațiilor de-acolo este monitorizat și anunțat continuu, ca pentru a ne liniști nevoia de control…). Totuși, sunt varii alte sisteme față de a căror prăbușire eu sau tu am simți neputință… Atâta doar că unele sunt condiționate de neprevăzut, pe când altele nu – și atunci poate interveni o anumită furie.

În a doua jumătate a cărții se vede sentimentul ăsta al meu față de refluxul prin care trece momentan lumea (vezi „Marea Regresie”, volumul îngrijit de Heinrich Geiselberger). Dacă alții cred că vom trece teferi și peste noul populism, eu am trecut de la amăgirile „progresului” și așa-zisei „belepoci” (pe cale de a apune?) la un pesimism crâncen… De data aceasta, nu e deloc o certitudine că ne vom reveni.

Și atunci sunt scindat între „frică” și „îndrăzneală”, între lamentabila ineficacitate a protestului (eventual urmat de o martirizare; spre deosebire de ce ar spune Vasile Ernu, nu mi se pare ceva tragic și măreț să-ți pierzi libertatea pentru un scuipat în ochii puterii sau doar un biet banc, ci o tâmpenie; aș zice că puterea aparține nu unor „genii malefice”, ci unor supertâmpiți) și lașitatea oricărei „rezistențe prin cultură”. De aici gestul meu dublu, vizibil în sfințirea, de a spune oblic anumite adevăruri și de a le învălui cu „dubioșenii” încă mai mari…

Când îmi amintesc de ministrul ăla care se oripila în fața paginii de manual cu „Monstrul din Loch Ness” și „Cântecul de noapte al peștelui”, chiar îmi vine să plec și să ard niște punți. Am rămas aici până acum doar din neputință și din sentimentalism, dar deja s-ar pune problema cât timp mai am până se împute tot peștele. De eventualitatea asta îmi este mai multă frică decât de inevitabilul greu de anticipat… (Oricum, dacă nu mai vine mâine, va fi fost deja prea târziu – de câte ori nu mi-am dorit să avem un cataclism și să nu mai trebuiască să mergem la școală… 🙂 )

Nu se așteaptă nimeni din zona cosmopolită a artelor la posibilitatea unei contestări radicale a libertăților pe care le consideră de la sine înțelese, dar presimt că ne îndreptăm și în direcția asta, după ce instituțiile își vor închide robinetul pentru cine nu e „pe tradiție”. (Într-un univers paralel, poate că partidul deja s-a apucat de reeditarea „Cântării României”, iar istoricii literari își rescriu cărțile ca să înlocuiască tinerii „decadenți” cu veleitarii degrabă iubitori de neam…)

Dacă nu ar fi existat condiționările de tot felul, unde crezi că te aflai astăzi? Care-s condiționările cele mai periculoase pentru scris?

Cu siguranță nu m-aș fi aflat aici și acum. Atunci textele mele – dacă ar fi rămas scrise într-o oarecare măsură – ar fi fost mult mai radicale, poate mai puțin hibride. De exemplu, nu aș fi luat în considerare nicio apropiere de zona poeziei narative autobiografice…

Pe unii dintre autenticiști am ajuns să-i iubesc cumva (au o atracție, au ceva fresh, pot să comită în text alegeri interesante, ca T.S. Khasis sau V. Leac, chiar dacă nu au un control teoretic; iar când dinspre zona asta vin scrieri așa de frontale ca ale Elenei Vlădăreanu, nu pot să le ignor ca poet ce trebuie să aibă ceva perspectivă asupra poeziilor contemporanilor săi), dar îmi displace în continuare genul acesta de situare față de lume, față de poezie. Nu e asta abordarea în care să mă simt în largul meu, ar însemna să-mi trădez predilecțiile…

Aceste două plachete pe care le-am publicat „oficial” până acum, oricât de fidele ar fi viziunii mele (cu toate stângăciile, patetismele și excentricitățile care mă caracterizează), reprezintă un fel de compromis. Sunt texte care, deși se simt mai bine între paginile albe, pot fi aduse la o lectură sau, acolo unde este cazul, performate (așa cum am făcut cu „rezistență”, adaptând versurile la un instrumental după MC Hammer, sau cu „minimal”, care se poate adapta la anumite tipuri de piese techno). Recunosc, și așa sunt destul de capricioase pe alocuri, dar nu sunt texte hipercomplexe și nonliniare (cum nu sunt nici cele ale Cosminei Moroșan, care, apropo, au o strălucire la care aș fi vrut să pot ajunge…). Nici poezii „pure”, nici poezii narative extraplate; totuși, poezii aproape convenționale.

Am descoperit recent cărțile foarte interesante și greu de încadrat – cum ar fi „An Ideal of Living” – ale lui Eugene Thacker. De la „Cosmic Pessimism” pornește Georgiana Cojocaru într-o carte publicată în colecția platformei ODD, „To be emptied out to glorious non-returns”, care frapează mai întâi prin mijloace (nu poți să întrebi: e teorie „sau” e poezie?) și apoi prin ce se explorează în scriitura densă… E despre clonare și „diluarea dorinței”, „carantina” emoțiilor, „încorporarea informației din Celălalt”, „dinamitarea membranei protectoare” și „tragedia mutării membranelor”, când o formă de viață se extinde în afara sa – și acum o să citez chiar din engleză, fiindcă m-a năucit „tearing apart its insides into golden flame-licks of affect”… (Nu ar fi culmea limbii poetice, dar așa ceva nu-mi vine neapărat chiar dacă am învățat engleză de mic, încă îmi vine mai ușor în română să „poetizez”.)

E un nivel pe care sper să-l ating cândva în ceea ce scriu, iar cu fiecare epifanie a mea de genul acesta îmi dau seama ce am lăsat în urmă și, cu toate acestea, cât de mult mai am de parcurs. Am un ego care nu îmi dă pace uneori și se plânge că nu are recunoaștere, dar și că nu are cu cine să negocieze, însă știu că nici față de mine nu pot să am pretenții până nu mă cristalizez la înălțime. Și din cauza asta mi-am amânat sau anulat multe proiecte în care nu mă regăseam la un nivel înalt sau pentru care nu am fost, nu sunt încă pregătit.

Uite, am avut o obsesie pentru Tzara (am și încercat acum 10 ani să traduc cele „25 de poeme” din 1918, într-un moment când nu aveam de unde să împrumut traducerea lui Tzone…), încă îmi mai place, nu aș putea să privesc în urmă și să spun că nu a contat sau că mi se pare pueril acum, dar nu a fost un poet care să evolueze într-un punct cu adevărat dincolo de ordinea prea ordonată a literaturii, dincolo de speciile literare rigide…

Am scris mai demult despre „Avangardă și experiment. De la estetica negativă la cultura postmodernă”, teza de doctorat a lui Daniel Clinci, care mi-a deschis niște perspective dincolo de interpretările parțiale românești, de anumite înțelegeri simpliste (pe care și eu le-am perpetuat în moduri nefericite până atunci). Într-o zi, merg acasă la Daniel și îmi dă – „poți s-o păstrezi, nu mai am nevoie de ea” – un volum cu scrierile lui Marcel Duchamp, pe care îl cam ignorasem…

Până să citesc Thierry de Duve, credeam încă, precum mulți conservatori, că degeaba se (ab)uzează de readymade în arta contemporană, nu intuisem că poate reflecta nu numai libertatea de a așeza orice în rama de „operă de artă” pe care o oferă instituțiile, ci și un alt mod, substanțial diferit de cel tradițional, de a concepe actul creator în raport cu lumea, precum și rolul artistului… Abia atunci se înțelege de ce metodele artiștilor au ajuns să se confunde adeseori cu cele ale curatorilor și de ce înșiși curatorii se văd asemenea artiștilor.

Revenind la Duchamp (aproape aceeași ediție a volumului pe care îl am în față se găsește integral pe Internet), în afară de riguroasele eseuri de teorie sau critică plastică pe care le-a publicat, sunt reproduse acolo niște serii de texte care mă perplexează până astăzi prin imaginația infinitezimală pe care o captează fragmentar și prin mijloacele lor între categorii. Ca obiecte textuale aproape neidentificabile; sunt fragmente care reușesc din aproape în aproape, procesual, să obiectiveze o minte ce nu s-a lăsat și nu ar fi putut fi prinsă de rama limitativă a unor abordări date, tradiționale. Nu a avut dileme puerile de genul „să fac inginerie sau poezie?”, nu-l încăpea nicio graniță dintr-asta…

O altă întâlnire esențială… Când am intrat la facultate, un profesor mă întreabă ce fel de poezie citesc. Răspund teribilist: poezie franceză (și chiar așa era: de la clasicii postromantici/simboliști, trecând prin Apollinaire și avangardiști, până la Michaux, Queneau și Francis Ponge, aveam mulți preferați). Primesc recomandarea: să citesc poezie americană. Pe față schițez un refuz – mi se părea overhyped literatura americană – și pe la spate încep să o aprofundez; ajungând, în mod ironic, să o apreciez tocmai pentru latura experimentală, care e opusul a ceea ce respectivul profesor venerează…

Printre altele, îmi pică în mână „Locul nimănui”, o antologie disprețuită de mulți la vremea respectivă… Într-adevăr, a fost o greșeală editorială ca ai noștri să traducă forțat ceea ce au editat niște americani pentru publicul american avizat, fără a adauga explicații pentru publicul românesc, fără a-i adresa așteptările, iar selecția a fost și ea departe de a fi ideală. Dar faptul că nu era prezent mai nimic din poezia americană care le era familiară a intimidat, și pe mine tocmai asta m-a atras. Dintr-un Bukowski am citit… și am tras apa după aceea, dar din poeții ăștia ciudați și prețioși am avut multe de recitit și, căutând mai departe, am aprofundat niște lucruri… Uite, o fișă biografică de-acolo începea așa: „Eleni Sikelianos a primit două premii Gertrude Stein pentru literatură americană inovativă…” Și uite așa am găsit o întreagă lume nouă într-o gaură de iepure…

Pe Gertrude Stein nu am aprofundat-o decât după ce am început cursul de poezie americană modernă și contemporană pe care îl oferă gratuit în fiecare an, on-line desigur, University of Pennsylvania. Al Filreis și echipa sa au fost foarte curajoși să propună studenților din întreaga lume o curriculă populată mai mult de autori dificili, chiar dacă totul e ghidat prin close readings și teme de bun simț. De-acolo m-am îndrăgostit de „Tender Buttons”, dar a fost o iubire târzie, lucidă. N-am încercat să o mimetizez, m-am hotărât în schimb să-i adaptez textele în română (rezultatele încă nu mă mulțumesc).

Ceea ce scria ea nu era întocmai un dicteu (când a apărut mai târziu suprarealismul, nu s-a asociat cu acesta). Pentru ea, metoda din „Tender Buttons” – fiindcă, de fapt, și ea a avut mai multe metode, maniere, registre, chiar perioade, fiind oarecum îndatorată lui Flaubert în primele proze – era „realistă”, în sensul în care încerca să reprezinte percepții cât mai proaspete ale obiectelor din jurul ei – o jumătate de secol mai târziu, feministele au găsit multe lucruri interesante în deconstrucțiile ei ale spațiului domestic feminin –, influențată fiind de principiile pe care le experimentau prietenii cubiști în picturile lor și de empirismul profesorului William James, ale cărui cursuri le-a urmat.

În timpul procesului (în „Tender Buttons” și în scrierile următoare), ea ajunge să opacizeze spectaculos limbajul și exprimă niște intuiții fabuloase înaintea structuraliștilor, înaintea poeților Language (influențați de cum folosește ea limbaj deposedat de referent)… Așadar, o importanță pe care ar trebui să i-o admitem, ei și altor nume care nu au luat literatura de-a gata, importanța, oricât de contestabil ar fi astăzi criteriul inovației – pe de o parte, în ideea că modernismele au fost prea dure și au evacuat prea multe aspecte „umane”; pe de altă parte, postmodernismul a fost un pretext bun și pentru conservatorii naivi care nu privesc critic în urmă – și… oricât de academic sună toate acestea!

Și despre scrierile ei narative și teatrale ar fi meritat să scriu aici pe larg, dar mă opresc deocamdată. Dacă nu te-ai prins deja, mă identific, repet, cu acele nume ale literaturii – nu pot să n-o menționez aici și pe Bernadette Mayer, cu ale ei exerciții și experimente pe care, alături de sugestiile lui Ron Silliman, le recomand celor care caută să-și dea drumul la scris și să se individualizeze cu timpul – pentru care mijloacele scrisului nu sunt date pentru totdeauna și de luat ca atare, contrar bunelor practici mainstream de ieri și de azi. (Recunosc și că, uneori, mă mulțumesc cu genul de avangardisme care denotă pentru același mainstream pură gratuitate „snoabă” sau „teribilism”, fiindcă îmi satisface imediat apetitul ludic!)

Prin simplul fapt că am insistat aici asupra acestor nume, nu mă îndoiesc, voi atrage antipatii, darămite dacă aș spune – și nu cred că mi-aș retrage afirmația aceasta nici după ce m-aș „cuminți” – că genul acesta de autori sunt, în definitiv, „clasici” pentru mine. Pe clasicii canonici îi prețuiesc atât cât au putut să dovedească un nivel peste cel al epocii – vezi culmile meta ale unor Cervantes și Sterne… O parte chiar a clasicilor moderni din canonul umanist nu sunt satisfăcători din punctul acesta de vedere – ce poate fi Neruda pe lângă Pessoa? Doar un „bun” poet mainstream.

Apropo de Pessoa (datorită căruia, fie vorba între noi, am ajuns să învăț niscaiva portugheză), dacă nu aș fi suferit de atâtea condiționări și limitări inclusiv în straturile mele mai profunde, m-aș fi dedublat în niște heteronimi! Sau să aștept o formă de clonare? Ehe, a avea niște clone sau o formă de asistenți-poeți de curte care să scrie în locul meu și eu să mă retrag în postura de cititor… nu ar fi o nelimitare benefică. Mai benefic este să creezi știind că te menții în mișcare, faci sport – vorba lui Gili Mocanu și lecția lui Bogdan Ghiu: arta ca viață-activitate…

E vreun spațiu în care te simți protejat? Ce beneficii/monștri ar aduce o protecție „totală”?

Trebuie să precizez: formularea ta vine de la un anumit haiku din cartea mea, „nume de cod „fulg de nea”: „aici sunt protejat (?) / asta mă face / incredibil de frustrat”… Acel „aici” este nimic altceva decât spațiul meu natal, spațiul meu părintesc, apartamentul ceaușist din care n-am reușit să evadez și între pereții căruia am scris o mare parte a cărții, partea cea mai depresivă… „acasă”.

Dar nici acest „acasă” nu oferă protecție cu totul necondițională, de aici și măcinarea constantă a „dorului de ducă”, pe care nu-l mai pot controla… Însă, fără iluzii, odată cu instalarea într-un alt spațiu ar veni și responsabilități cu care ai mei nu m-au obișnuit, mărunțișuri de adult, și nu prea am de la cine să aștept sprijin necondiționat – vorba aceea, unpaid labor…

Așadar, deci și prin urmare… nu știu ce ar putea aduce „protecție totală” (?!). Am fost prin faze religioase și esoterice, am ars-o New Age fără a-mi găsi drumul… Nu mai știu cum vine treaba cu soteriologia. Am lăsat-o moartă (pentru moment, până nu mă „ard” cu iluziile lumii?). Orice ar fi, mai bine să fac lucruri bune pe lumea asta fără să mai țin „scorul” sau ceva… E suficient că alții caută să-și țină scorul – de la „gura lumii” s-ar putea să ajungem la „scorul lumii”, invenție inumană care deja provoacă drame în China.

Date fiind năravurile mele avangardiste, nu-mi place să admit că „scrisul” ar putea fi separat de „viață”, dar admit că există o diferență de nivel. Să dau un exemplu extrem: omul Vlad Drăgoi poate să ajute o bătrână să treacă strada (bănuiesc), în timp ce minus vlad drăgoi (alter-ego-ul său din cartea „Metode”) îi face o fatalitate (nu că s-a enervat, ci pentru a vedea ce se poate întâmpla). Virtualitatea textului îți permite multe care pot să sau, ca în cazul de față, nu ar trebui să se concretizeze. Dar prefer s-o iau ca în realitate: a avea posibilitatea de a distruge pentru a distruge și a alege, pe cât se poate, sporirea.

S-a sporit gradul de complexitate al eforturilor mele în timp, nu mai scriu ca acum 10 ani, când eram fără griji și, din fericire, mai și citeam sistematic – un rol important l-a avut, în liceu, o cărticică pentru pregătire suplimentară la bac, în care profesorul Octavian Soviany a strecurat multe recomandări de lecturi formatoare, pe care nici absolvenții de Litere nu le mai citesc –, dar încă bâjbâiam după mizele importante sau, vorba regretatului Mușina, după „lucrurile care contează cu adevărat”. Puteam să scriu texte substanțiale, care captează ceva profund și obsesiv din mine, dar alegeam adeseori doar să-mi fac „încălzirea”…

Peste alți zeci de ani, dacă voi reuși cumva să plutesc într-un mediu personal suficient de protector, îmi dau seama că s-ar putea să cad în vreun soi de solipsism – după cum am dat de înțeles mai devreme, deși contrariul pare mai evident, nu am indiferență totală la cei din fața mea, la contextul literar în care mă situez, am încercat să evit lucrul acesta, dar nu l-aș mai evita dacă mă copleșește definitiv sentimentul că „nu am cu cine” –, poate nu și manierism. Oricum, aș încerca să menajez mai puțin pe cei ce au valori diferite de ale mele… (De fapt, dacă dau semne clare de îmbătrânire, ar trebui să mă retrag, să știu când să mă retrag cu demnitate, nu să ajung să public fără discernământ.)

În glumă/ipotetic fie spus (fiindcă, în realitate, abia mă pot susține pe mine, dar încerc să nu fac tam-tam pe seama „ascetismului” meu), nu mi-ar fi displăcut să fiu un mic mecena, un mic Soros al literaturii experimentale, să le dau bani, acoperiș etc. – într-un cuvânt, să le acord stabilitate – celor dispuși să studieze chestiunile acestea și să scrie ceea ce nu merge scris și prizat dacă o ardem strict contracultural, oral, după ureche. Sigur, sprijinul meu financiar ar fi un factor necesar, dar nu și suficient pentru constituirea unei comunități în direcția asta, e nevoie de oamenii potriviți și de un context favorabil, inclusiv instituțional.

Dar nu sunt un Soros, nici măcar un Mușina, n-am alură de trendsetter, așa că poate nu-mi rămâne decât să aștept să apară mai mulți oameni care să rezoneze cu mine – o apariție dintr-asta neașteptată pentru mine este Sebastian Big, de care nu auzisem înainte să debuteze cu „Vată de sticlă”, o carte care mi-a schimbat așteptările de la mine și de la ceilalți – sau să mă mut eu într-un alt spațiu, cu care să pot rezona mai bine decât cel de aici! (Un exercițiu: luați indicatorii culturali cu care sunt măsurate țările și măsurați-vă pe voi ca indivizi! Dacă rezultatele nu seamănă cu cele ale țării voastre, atunci măcar știți de ce nu vă încadrați în peisaj!)

Alții mi-au recomandat să rămân în România, pe ideea că tot mai bine „rege chior în țara orbilor”, iar așa mă pot menține într-un „pionierat” și o rebeliune perpetuă (nu-mi fac speranțe că vom scăpa prea curând de ultraconservatorii cocoțați în instituțiile românești, mor ăia bătrâni și vin tineri deja bătrânicioși), poziție pe care n-aș putea să o mai am acolo unde literatura experimentală beneficiază de un mediu academic sau, cel puțin, para-academic, deci e mai greu să pretinzi un anume… „nonconformism”.

Pe de altă parte – și aici, iarăși, aș putea să-i antipatizez pe cei care cred ferm în ideea că scriitorul este neapărat un vizionar singuratic și un maratonist de unul singur –, mă seduce ideea că într-un asemenea loc mi-aș putea găsi, poate, o comunitate. Spun lucrul acesta chiar dacă/tocmai pentru că m-am format aproape complet solo, fără cenaclu, fără colegi de generație, fără emulație din afară – asta ar fi prima mea plângere, că n-am avut șansa unui spațiu de emulație care să mă stimuleze, așa că am mers și merg agale, deși nu știu cât timp mai am… –, cu foarte puțini oameni în apropiere cu care să întrețin niște conversații și niște lucruri…

În ultimul timp, mă rog, am avut parte de mai mulți oameni relativ, dar nu suficient de afini, adică nu simt de parcă am vorbi aceeași limbă, traducerea e anevoioasă fiindcă avem hărți și repere diferite, iar pe mine m-au încercat și niște probleme personale… Din cauza asta, sunt mai multe proiecte individuale și împreună cu alți oameni care au fost, din păcate, abandonate; au fost perioade în care nu mi-a ieșit nimic, chiar dacă poate părea din afară că sunt efervescent (doar o iluzie optică pe care o întrețin).

Cât privește cele spuse mai sus… Cred că aici e de vină instinctul ăla prea uman care îmi cere să fac parte din ceva mai măreț. Dar, ca să-ți ofer și aici o jumătate de răspuns la întrebarea 6, ceva mă face în același timp să-mi trag la intervale regulate preșul de sub picioare – oportunități refuzate și momente în care intransigența nu mi-a fost de ajutor…

Cum ți-ai imagina o personalitate creată din proprietățile obiectelor din jur, din geometria, volumul, culorile, interacțiunile acestora cu mediul? Te-ai regăsit vreodată în alte forme de „viață”?

De ce pui „viață” între ghilimele? Ar trebui, cel mult, să suporte literele cursive… Aici mă gândesc (și) la viața pe care o văd vitaliștii spinoziști – apropo, nu înțeleg nici acum prea bine care era problema lui Gellu Naum, care altminteri le vorbea pietrelor cu „bolnavii de spinoză”… ceea ce poate spune ceva despre îndepărtarea mea de suprarealism, poate – ajungând până la Deleuze și Rosi Braidotti: materialismul vitalist.

Iartă-mă că îți răspund la întrebare cu o întrebare și că fac un ocol prin cultură în loc să zic un da răspicat. De fapt, nu ți-aș putea oferi un asemenea răspuns succint fără să adresez chestiunea obiectivării, fiindcă îmi pun problema ce înseamnă o asemenea „regăsire” și ce este sensibil la ea.

Cu alte cuvinte… Fiindcă limbajul este, față de sunet sau imagine, strident inadecvat, aproximativ, nu îmi rămâne decât să „traduc”, și încă destul de speculativ: străfulgerările mele abia pot să intuiască o perceptualitate mai mult sau mai puțin străină de cea umană, în care sunt închistat. Apoi… ce înseamnă un rezultat sensibil? NASA au pus la dispoziție niște traduceri sonore brute ale undelor electromagnetice ale planetelor, dar sunt seci și abrazive, așa că niște băieți deștepți le-au transformat în muzică ambientală și au marketat rezultatele drept „Simfoniile Planetelor”. A treia cale îi aparține, de pildă, lui Iancu Dumitrescu, care evocă ciocnirile de energii cosmice la o scară și într-o durată mai sensibile, chiar dacă muzica lui e mai „inumană” decât impresiile premodernilor. Din fericire, dacă mă gândesc că erupția vulcanului Krakatoa din 1883 a produs 180 de decibeli!

Mai mult mă interesează registrul abia-perceptibilului; din punctul ăsta de vedere, gust ficțiunile speculative pe care mie mi le sugerează compozitorii și, mai ales, improvizatorii unei anumite scene contemporane (de unii numită reducționistă), unde urechea se lasă condusă, orbește și seducător, de texturi. E un areal care se lasă aproximat mai greu, cu rezultate mai rar convingătoare (la nivelul unui, să zicem, Beckett), așa că asta rămâne pentru mine o „temă” de făcut.

Nu știu în ce măsură am reușit să redau în „cacao” un anumit autobiografism al eului extins (care nu poate fi redus la persoana fizică și la biograficul trivial), adică să sugerez cât de mult mă definesc lucrurile, de la rozul lui Karim Rashid – sau, iată, agata roz pe care o antropomorfizez cam abuziv în poezia „Email: viață de mineral” – până la ce-i neștiut în corpul meu… Stai, ultimul aspect văd că este mai ocultat decât țineam minte.

Ceea ce mă obligă să fac o constatare: trebuie să-mi reconsider atitudinea față de corpul meu înainte de a accede cu adevărat la alte (feluri de) corpuri. (De la Hélène Cixous sau Michel Serres până la „O propunere de corpo-etică feministă: masculinități și filosofia diferenței sexuale” a lui Ovidiu Anemțoaicei, am o întreagă bibliografie în așteptare pe tema asta care sper că îmi va clarifica căutările sau îmi va oferi niște direcții de lucru.)

Oricum, interferențele dintre regnuri și planuri, nu doar ca tematică postumană obligatorie, mă simt nevoit să le explorez mai departe în ceea ce scriu, și asta mai mult decât teatralizările speculative care se pretind a fi fără rest, deși îmi plac și exercițiile, încercările astea de insolitare, chiar dacă poate fi și aici ceva exploatare… Mă duc cu gândul la idei precum cea de a face un joc video în care controlezi un curent de aer care ia pe sus petale de flori (jocul Flower pentru PlayStation 3) – ceva drăguț, dar ce se întâmplă mai departe?

Mi se pare important a găsi modalități imaginative, interesante și cumva etice în același timp de a ne plasa în acest orizont de după antropocentrism. În spațiul nostru, poete ca Gabi Eftimie și val chimic mi se pare că au schițat niște linii noi de sensibilitate (fiindcă mi se pare că și poezia poate oferi în continuare o anumită articulare). La Iulia Militaru se vede o descentrare și o deconstrucție binevenite, iar cu Anca Bucur deja avem un alt câmp de posibilități în pagină și în performance… Deja un subiect despre care ar trebui să scriu detaliat, dar mi-ar trebui să-l plasez și într-un context mai amplu, pentru care am nevoie de niște lecturi și o cercetare mai riguroasă! Vezi, ajungem tot la acribie, la academism…

Cred că nu ți-am răspuns „cu adevărat” la prima întrebare pentru că îmi vine mai greu să ies din propriile idiosincrazii și să articulez ceva prin distanțare… Îmi place să cred că, într-o anumită măsură, am deja o personalitate modelată în bună parte de proximități, relaționări și meteorologii, dar îmi este mai neclar la nivel conștient ce este „colaj” aici și ce este „înrădăcinare” ș.a.m.d. Într-adevăr, poate că este o asumare incompletă pe undeva…

„oricum ar fi să fie/ sunt o risipă de energie”

Cam multe calorii pe capul meu de locuitor! Când Matei Hutopila face critica epocii noastre de hipsteri care o ard hipstărește pe banii părinților, îmi torn singur cenușă în cap, deși sunt, poate, cantitativ vorbind, mai puțin vinovat de asta.

În loc să-mi fac facultatea în alt oraș și să încerc cumva să am și un job pe deasupra, am stat „eficient și comod” acasă în Tomis Nord. (Sincer, dacă aș fi putut, aș fi dat marea pe Brașov în timpul facultății.) Și sunt ani pe care i-am petrecut rafinându-mă într-un ritm moody (de altfel, „ulei de palmier” ar putea fi rezumată drept o cronică a depresiilor și anxietăților din timpul (post)studenției), în timp ce alții pe care îi cunosc au stat pe loc sau chiar au involuat cu scrisul, dar s-au folosit de timpul acesta făcând chestii mai importante pentru alți oameni…

Ce am scris până acum pare că nu a fost așa de important până acum pentru alți oameni. O parte din mine ar vrea ca situația să stea altfel, dar mi-ar fi greu să o planific, să fac ceva care să pară cumva accesibil într-o anumită măsură și să nu fie pentru mine un compromis, iar o altă parte din mine este prea deziluzionată, nu poate trăi din credința în „relevanța socială” a literaturii, însă nici nu mă văd făcând jurnalism sau activism (care necesită un curaj și o tenacitate pe care nici nu pretind că le posed).

Am fost diagnosticat cu sindromul Asperger, dar nu mi-am pus problema să fac activism din asta și nici nu mi-ar fi ușor, fiindcă în cultura română e foarte greu să-i faci pe oameni să te asculte dacă îți asumi o anume identitate (alta decât cea majoritară), adică planează din start asupra ta suspiciunea de sectarism ori „soroșism” (vezi critica lui Patapievici la adresa „sindicalizării” minorităților sexuale în „Omul recent”).

Nu-mi place să mă plâng, dar îmi provoacă multe probleme disfuncția executivă (pentru care nu există încă în România un tratament eficient), adeseori nu reușesc să-mi duc la bun sfârșit nici proiecte de care sunt pasionat, de aici și „neîngrijiri” ale mele pentru care am trezit mici repulsii. Neputând spune că am un handicap în toată regula (așa cum am avut probleme și pentru că sărăcia mea nu e suficient de lucie pentru a justifica un tratament preferențial, în timp ce eu încerc să evit să cer bani prietenilor pentru cărți sau deplasări, deși am nevoie de ele), mă paște stigma „leneviei” și chiar eu mă judec constant pentru că ratez adeseori cele mai mici obiective pe care mi le așez în față…

Scriitorul britanic Hamja Ahsan are o carte simpatică numită „Shy Radicals”, descrie o lume ficțională în care persoanele introvertite au dezvoltat o conștiință de clasă și pun la cale, contra suprematismului extrovertiților, un stat separatist numit Aspergistan, în care luminile și zgomotele puternice sunt interzise, conduita socială este reglementată printr-un limbaj al semnelor, iar aparatul de propagandă politică este redus la broșuri lăsate în spațiul public… Dă de gândit, nu? (Idei nu neapărat de „radicalizare”, ci de chestionare a ceea ce se întâmplă în societate și cum ar putea sta lucrurile altfel, preferabil cu mai multă compasiune și respect.)

Dacă ar fi să-ți pui singur o capcană, cu ce ai începe?

Scoaterea frânelor? Nu am mașină, toți ar trebui să aibă mașini, mai puțin cei ca mine. Așa că o iau pe jos și mă las dus de peisaj… (Oare dacă am mânca mai mult slow food, am consuma totodată și descrierile? Fotografia are și niște posibilități numai ale ei, dar e mai mult folosită pentru a ni se da, în cantități industriale, mură-n gură. Chiar dacă de dragul altor ecrane, iată că ne-am îndepărtat de televizor…)

Yigru Zeltil scrie poezie, face traduceri, uneori și critică literară sau de arte vizuale și se pregătește să devină redactor al noii reviste Tomis. A fondat în 2017, împreună cu Sebastian Big, editura electronică „khora impex”, unde a publicat „A Bibliography of Conceptual Writing” (una dintre primele tentative de a cartografia la scară internațională fenomenul literaturii conceptuale). Are la activ, printre altele, două volume oficiale de versuri, „ulei de palmier” (2017) și „cacao” (2012, ambele la editura Tracus Arte). A publicat articole și poeme în Tomis, Poesis Internațional, Echinox, Timpul, Tribuna, Vatra, Zona Literară, Revista ARTA, Gazeta de Constanța etc. Din 2018, coordonează site-ul „Fabrica de Literatură”. Printre proiectele sale se mai numără Institutul /rupere de rând/, un site unde cataloghează cât mai multe dintre volumele de versuri care apar anual în limba română.