Andrei Novac a publicat la Editura Cartea Românească volumul de poezie Prin închisori și prin libertate. Despre volum, Felix Nicolau scrie pe coperta a patra: „Prin închisori şi prin libertate propune un discurs poetic surprinzător de unitar. O înşiruire de termeni-refren (închisoare, sensibilitate, vis, umbre, moarte, tăceri) extrage esenţialul unei scriituri centrate pe intensitate. În căutarea profunzimii sunt folosite metafore şi comparaţii ce niciodată nu vor friza derizoriul. Spectrul redus de culori adânceşte viziunile-cărţi poştale doar atât cât ele să nu devină patetice. Un expresionism bine temperat, dar cu miză majoră.” Interviul este realizat de Andrei Novac împreună cu Flavia Lupu, care răspunde la întrebarea a doua.
Dacă fericirea pentru unii nu e dată (și) de timp, cum arată ea scoasă din reperele temporale?
Fericirea nu este dată de timp, fericirea este o stare de spirit, timpul este libertate absolută atunci când îți este frică de el, asta înseamnă că întotdeauna trebuie să lupți pentru fiecare lucru care contează până la capătul vieții fizice. Fericirea este definită în primul rând, este capacitatea de a putea să iubești și să crezi în toate lucrurile pe care le faci și, mai ales, înseamnă mântuirea teologică a fiecăruia dintre noi, fericirea este, cu siguranță, o salvare din acest punct de vedere, fericirea este sensul firesc al fiecărui om, nu există mai mult sau mai puțin, devine totul sau nimic, fiind regăsirea noastră absolută.
Volumul beneficiază de ilustrații realizate de Flavia Lupu. Care e legătura textului cu acestea?
Ilustrațiile au apărut ca urmare a lecturării textului într-o manieră specială, care a avut în vedere transpunerea în imagini a unor construcții vizuale, în sensul unui exercițiu de extragere a unor imagini considerate relevante pentru transpunerea senzațiilor generate de lectura propriu-zisă. Maniera a fost una personală, nu a avut pretenția unui adevăr general valabil, este asociată cu propriile experiențe (funcționează la fel cum te-ai gândi la o prăjitură și i-ai simți gustul pe limbă). Până la urmă avem în față o modalitate de raportare a unui artist la alt artist, un transfer între două tipologii de limbaje, care pot exista atât simultan, cât și separat. Ilustrațiile sunt așezate în volum după fiecare text-sursă. Imaginea primară a fost realizată în bi-plan, pe hârtie, iar apoi a fost multiplicată în fațetele unui cub. Alegerea modalității de transpunere se integrează într-un proiect mai amplu, care are ca sursă lucrări dintr-un proiect mai vechi, dar care a început să se transforme și să capete noi sensuri în acest moment. Am luat această colaborare ca un proiect pilot pentru un altul mai amplu, care sperăm să apară anul viitor, în care această relație de schimb să fie mai nuanțată, mai provocatoare.
Un poem îi este dedicat lui Andrei Bodiu. Care e influența lui asupra scrisului tău?
Andrei Bodiu este unul dintre poeții cei mai frumoși și sensibili care au trecut prin viața mea agitată și singură. Îmi amintesc de el într-unul din studiourile Televiziunii Române, în 2012, la Maratonul de poezie și jazz – figura lui blajină trece, oarecum prin mintea mea, cu o claritate absolută, îl văd întotdeauna balansând într-o timiditate aproape spectaculoasă, știu poezia citită despre o căprioară rătăcită pe străzile Brașovului. Poezia dedicată lui este scrisă în Piața Unirii din Timișoara, în drum spre emisiunea lui Robert Șerban, de la Televiziunea Română. Poezia lui Andrei Bodiu este una frumoasă și sensibilă, ea se ancorează în contemporaneitatea noastră, iar noi trăim acum din fricile și intensitățile poezei sale.
„mai departe de neliniște nu este nimic/ de aici se vede până foarte departe/ viața mea din anii viitori”, scrii.
Singura certitudine pentru mine ramâne moartea, neliniștea este sensul firesc al vieții, liniștea înseamnă moarte sau minciună. Poezia nu poate să însemne decât libertate, o libertate care să elibereze și un consum care generează întotdeauna o fericire absolută. Liniștea este similară, pentru mine, cu tot ce a fost mai rău pentru România și anume, perioda comunistă, cea care a ucis tot ce a fost mai frumos și mai curat, esența absolută a poporului român. Viziunea noastră despre viitor este cea care ne dă șansa de a merge întotdeauna mai departe, indiferent de fricile și tumultul cotidian care ne copleșește, totul ține de un oarecare devotament, este singura eliberare posibilă.
Nu există nimic mai constructiv decât neliniștea, tumultul nostru interior și exterior este singurul care ne face să vibrăm prin libertate până la capătul firesc al fiecărei vieți.
Care a fost cea mai mare violență pe care ai putut-o imprima persoajelor tale?
Personajele mele trăiesc prin tandrețe, nu prin ură sau violență, tocmai într-o lume care se înstrăinează în permanent de tot. Cred că violență cea mai mare rămâne de fiecare dată suferința absolută prin care mai poți să respiri, să trăiești și să mergi mai departe și, tocmai, urmele ei sunt cele care îți dau viață la nesfârșit. Personajele mele călătoresc prin toate închisorile vieții cu tot cu libertățile lor care devin, de cele mai multe ori, argumentul eliberărilor viitoare, lupta ramâne întotdeauna sursa noastră de normalitate, acea normalitate care nu își amestecă viața cu nimeni și cu nimic.
Care e primul lucru la care te gândești când asociezi cuvintele „închisoare” și „piele”?
Pielea este suprafața cu care atingem întotdeauna toate lucrurile, prin intermediul ei percepem toate sensibilitățile și toate suferințele, pielea este sursa noastră de viață exterioară, este cea care ne eliberează din închisorile interioare, prin ea respirăm, percepem iubirea și luptele cotidiene, prin ea eliberăm rănile interioare, prin ea existăm întotdeauna. Închisorile impun limite și zbucium, ne dau posibilitatea să luptăm și să vrem, prin intermediul închisorilor trecem către eliberări, altfel, mult mai activ și mult mai hotărât.
Perioadele în care ți se aplatizează emoțiile sunt moarte pentru scris sau bune?
Aplatizarea emoțiilor este o formă a morții absolute, fără emoții eu nu exist, dispar pentru o perioadă din propria mea viață, cred, cu tărie, că totul se trăiește cu intensitate, una care să poată să te elibereze de fiecare dată. Fără libertate și intensitate, un artist nu poate să existe niciodată, sensibilitatea lui viscerală înseamnă întotdeauna nașterea automată a unui alt câmp de așteptări, în adevăratul sens al cuvântului, noi nu putem să existăm decât liberi și nu putem să ne menținem așa decât în măsura în care consumul emoțional este la cotele cele mai ridicate, liniștea nu poate să nască decât o liniște și mai mare și, implicit, închisori continue.
Există o legătură a personajelor destul de mare cu propria lor corporalitate, cu tumultul acesteia.
Sigur că există, tumultul este, în sinea lui, o viață nouă care rămâne să se consume și după epuizarea fizică a omului pe pământ, tumultul naște legende și legendele generează viață întotdeauna. Cred că definiția tumultului este dată, fără greșeală de Nichita Stănescu, cel mai frumos și sensibil poet al literaturii române, astfel, Nichita este mai viu decât oricare dintre noi prin bucuria cu care vorbim despre poezia lui și despre vibranta și fermecătoarea lui viață, asumarea trecerii prin nașterea sub altă formă, înseamnă să respiri intens și sincer până la capăt.
Nichita Stănescu, la 35 de ani de la plecarea sa, este la fel de frumos și de liber, iar poezia lui se scrie continuu când apropierea noastră de el rupe toate spațiile și toate gratiile care cresc din carne și oase până aproape de epuizarea noastră, dar, după noi, vor veni și alte vieți la fel de intense și sigure, ca un echilibru prin care poezia devine unica formă de adevăr și de eliberare.
_
Andrei Novac s-a născut în 1983, în Târgu-Jiu. Este licențiat în istorie al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie și doctor în filologie. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii (2000), editura Newest Tg- Jiu; Miez de talpă (2003); A nouăsprezecea inimă de înger (2003), Editura Eurostampa Timișoara; Vârsta sării (2006), Editura Muzeul Literaturii București; Locul în care întorc tramvaiele (2008), editura Timpul Iași; Aceiași (2011), Editura Brumar Timișoara; Regula timidității (2016), editura Paralela 45 Pitești; Valentin Tașcu, solitarul promoției 70 (2016), Editura Vremea București; Regula timidității( ediție în limba franceză) (2017), editura Vinea București; Prin închisori și prin libertate, editura Cartea Românească București.
Este lector universitar în cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din București și directorul Centrului Cărții din cadrul Instituitului Cultural Român.
_
Credit fotografii: arhiva autorului
