Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice, cel mai recent volum semnat de Paul Cernat, îmbină la perfecție acribia istoricului literar cu jovialitatea cronicarului de întâmpinare. Sigur că, într-o oarecare măsură, se simt ecouri din Avangarda românească și complexul periferiei. Primul „val” , volumul din 2007 al lui Paul Cernat, însă aceste ecouri țin mai degrabă de eșafodajul istoric și nu de miza critică a volumului, cu totul alta acum decât în precedentul studiu. După cum o spune și autorul în Cuvânt introductiv, volumul acesta nu panoramează avangarda istorică de la noi și nici nu se vrea a fi o analiză la rece a modernismului literar și cultural. Altfel spus, nu e o lucrare de sinteză. Este, în schimb, o excelentă demonstrație a caracterului amfibiu pe care literatura de avangardă o are. De aici și titlul pascalian.
Mai mult, volumul schimbă regimul de focalizare cât privește modul de înțelegere al avangardei istorice. În tehnica cinematografică, prin rotoscopie se schimbă, succesiv, fundalul pe care e filmată acțiunea. Schimbând ce e de schimbat, este exact ceea ce face, în linii mari, Paul Cernat în studiul lui: arată că fundalul avangardei românești nu este nici pe departe unul monocrom, ci joacă pe mai multe direcții, fie unele dintre ele chiar diametral opuse.
Demonstrația lui Paul Cernat pornește de la Mihai Eminescu, unde apare prima mențiune, în cultura română, a termenului de avangardă („Junimea ca avangardă bovarică și nihilistă: o situare incitantă, ca și ideea nihilismului camuflat al lui Maiorescu”), continuă cu Macedonski pentru ca, apoi, să se oprească asupra acelor „fețe” și interfețe” care dau adâncime fenomenului avangardist. La urma urmei, întreg volumul stă sub semnul acestor „radicalisme amfibii”, cum le numește autorul: „Ideea vaselor comunicante între culturile radicale din epocă – nu neapărat între revoluțiile de stânga și revoluțiile conservatoare – implică, în definitiv, ideea apartenenței lor la o paradigmă culturală comună, pe deasupra opozițiilor de suprafață”.
Intră aici teoria pe care Paul Cernat o lansează referitoare la o dublă asimilare a futurismului italian în cultura românească, una estetică (promovată de reviste ca Punct, Integral sau Contimporanul), alta ideologică (a generației lui Eliade și Cioran), dar și strânsele legături dintre simbolism și avangardism sau cele dintre ideile grupării De Stijl și avangarda românească din deceniul al treilea: „Oricum, atât revoluționarismul progresist al avangardei istorice din România, cât și cel preponderent reacționar al tinerei generații spiritualist-existențiale din anii 1930 aparțin aceleiași paradigme radicale. Mai întâi prin spiritul de generație (surse intelectuale, experiențe formative similare) și, în subsidiar, prin adversitatea comună față de establishmentul burghez format în cadrele pozitiviste, istoriste și laice ale sfârșitului de secol XIX”.
Simtomatic este și capitolul dedicat lui Geo Bogza. O dată pentru că demonstrează la perfecție care e metoda de lucru a lui Paul Cernat, și altă dată pentru că acest capitol este, de fapt, șantierul unei (așteptate) monografii Bogza pe care autorul o are în pregătire. Aici, subiectul Bogza e „atacat” pornind în special de la reportajele lui, văzute ca un soi autenticism ready-made: „Reportajele lui Geo Bogza trebuie privite ca proze verité”.
Apetitul pentru descoperirea contaminărilor și influențelor este esențial. Iată numai un exemplu din capitolul dedicat lui Max Blecher: „Nu s-a insistat suficient asupra afinităților literare profunde dintre Blecher și «vecinul» său băcăuan Bacovia, din care a tradus (bine!) nu mai puțin de șapte poeme, adică jumătate din totalul de 14 traduceri; și aceasta în condițiile în care Bacovia nu avea încă statutul de mare poet. Compatibilitățile cu proza (nu doar cu poezia) bacoviană sunt pe alocuri frapante, inclusiv la nivel de sound. Și mai puțin s-a discutat despre afinitățile dintre Blecher și bunul prieten Geo Bogza, fără de care scrierea Întâmplărilor… poate nu exista în această formă. Există destul blecherianism în interbelicul Bogza, după cum există bogzianism la Blecher (inclusiv ticuri de limbaj: «Închipuiți-vă») Reportajul bogzian despre arderea colectivă a câinilor (La porțile morții) are un corespondent în fabuloasa, coșmareasca revoltă a câinilor-polițiști din Vizuina luminată, iar terifiantul reportaj blecherian «Berck, orașul damnaților» are, de asemenea, ceva din formula prietenului său reporter”.
Înainte de toate, volumul semnat de Paul Cernat stă pe o structură de rezistență cât se poate de stabilă: de la primul studiu dedicat avangardismului, cel al lui Const. I. Emilian, până la cele mai recente dări de seamă critice. Totuși, consistentul blindaj critic nu îngreunează și nu distrage atența de la firul demonstrației. La urma urmei, ne aflăm în fața unei cărți care, de dragul acurateții filologice, merită citită cu creionul în mână.
E de la sine înțeles că, pentru orice „aficionado” al avangardei, Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice are de ce să devină un popas bibliografic obligatoriu.
