După Bucla (1999), Darul lui Moș Crăciun (2003), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) și Contorsionista (2011), T.O. Bobe revine cu un nou roman. În puține cuvinte, în Cartea neisprăvirii „domnul Teo scrie un roman”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate de atât, așa încât mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu T.O. Bobe despre dedesubturile și legăturile subtile din cartea lui.
Dragă Teo, am isprăvit Cartea neisprăvirii în urmă cu câteva zile și, recunosc, am simțit nevoia să reiau, măcar en passant, Bucla, Contorsionista sau Cum mi-am petrecut vacanța de vară. În Cartea neisprăvirii, alter ego-ul tău vorbește despre ele și le discută, când serios, când ironic. Așa că aș începe întrebându-te unde ai așeza Cartea neisprăvirii, privind de-a lungul și de-a latul operei tale.
Tendința mea a fost, așa cum am mai spus, să scriu cărți diferite, dar nu neapărat pentru că aș ține să fie diferite, ci pentru că pur și simplu mă plictisesc să scriu același tip de carte și, atunci, e o provocare pentru mine să scriu ceva nou.
Mai mult, cred că fiecare carte marchează un anumit moment din viața mea, fiecare e autobiografică într-un anume fel. De exemplu, când am scris Bucla, lucram în televiziune și încercam să fiu cât mai profesionist. De aici se trage nea Gică, cel superprofesionist. Și ține și de faptul că în perioada aia, și din cauza serviciului, dar mai ales din cauza accidentelor biografice, nu prea aveam viață personală. Când am scris Cum mi-am petrecut vacanța de vară, lucram contracronometru, mi se termina o bursă și mă simțeam vinovat să închei stagiul fără să fi scris ceva. Așa că am intrat în acea stare a copilului care are de scris o compunere până la finalul vacanței. Sau, de fapt, el mi-a împrumutat starea. Când am scris Contorsionista, nu făceam altceva decât să citesc foarte multă literatură, așa că am scris o carte despre cum te înghite lumea fictivă, indiferent că e vorba de literatură sau de alte feluri de fantasme.
Cartea neisprăvirii vine într-un moment în care mă simțeam neisprăvit, ca să zic așa. Nu mai scrisesem de multă vreme. Când am început să scriu, nu știam cum o să arate cartea în forma ei finală, aveam doar câteva bucăți, cele din Dicționarul pe sărite de la început și acea comandă care trebuia să intre într-o antologie, Totul e bine când se termină. Cu bine! Nu știam ce să fac cu bucățile astea și inițial nici n-am vrut să fac cu ele ceva anume. În plus, lucram la o altă carte, doar că la un moment dat m-am plictisit de ea. Așa că am încercat să-mi fac portretul și să-mi răspund la întrebarea de ce nu pot să scriu. Așa a apărut domnul Teo, care, da, îmi seamănă foarte mult.
Seamănă până la identificare. Domnul Teo cʼest toi.
Da, să zicem. Și am început să scriu fără să-mi dau seama unde o să ajung. S-au întâmplat niște lucruri destul de bizare. Dacă ții minte, pe la jumătatea cărții, domnul Teo simte nevoia să facă niște legături între părțile pe care le scrisese până atunci. Și culmea e că au apărut alte legături până la final. De pildă, legătura aceea între partea cu prietenul imaginar și Spiegelgasse, care este descoperită spre final, nu intrase în planul inițial. La fel și legătura cu surpriza din guma de mestecat.
Nu știam că voi ajunge să scriu despre așa ceva. Am dat întâmplător peste toate aceste legături subtile, într-un fel aproape magic. Iar magia asta a continuat și după ce-am terminat cartea, pentru că am adunat cifrele care apar pe copertă și, însumate și socotite numerologic, dau cifra 8. Care, culcat, e semnul infinitului și, într-un fel, al neisprăvirii. Sunt nebun, nu-i așa?
Deloc. Nu e singura ta carte în care simți nevoia să construiești asemenea punți de legătură. Dacă-mi aduc bine aminte, spuneai că ai rescris de mai multe ori povestirile din Contorsionista, tocmai pentru că voiai să lași la vedere acolo anumite fire de legătură.
Acolo există, într-adevăr, multe legături. Desigur, sunt conștient că pe multe dintre ele numai eu le văd, pentru că sunt construite pe mai multe paliere de lectură. Unele sunt doar aluzive, altele mai directe, iar unele sunt chiar niște canale subterane către alți autori.
Aici, personajul lui Chaplin, Charlot, e și el un neisprăvit și mi s-a părut că e un personaj care rimează cu Domnul Teo și cu stilul în care am scris Cartea neisprăvirii. Așa că s-au creat și punțile astea, între Tristan Tzara și Chaplin, pe de o parte, și între domnul Teo și Charlot, pe de alta.
Hai să glosăm un pic pe marginea unui termen pe care-l folosești în carte: literatură parascovenică. Ce înseamnă? Dă-mi o definiție „de dicționar”. La urma urmei, domnul Teo scrie un Dicționar pe sărite.
Habar n-am să dau definiții de dicționar, altminteri m-aș fi făcut teoretician literar.
Dar știu că te poți erija un pic în această ipostază.
Să spunem că e vorba de literatura care scapă un pic de literaturitate, așa cum e ea văzută într-un anumit moment istoric. E vorba de libertatea de a-ți asuma riscuri. Toate controlate, desigur, de un anume simț estetic sau de un simț geometric. De a nu-ți dori să scrii comme il faut, pe cărări foarte bătătorite, deși e evident că nu se mai poate face nimic radical nou. Sau de a nu te gândi să te încadrezi undeva.
De exemplu, m-a mai întrebat lumea ce fel de carte e Contorsionista, dacă e postmodernistă sau nu. Nu știu să dau un răspuns și nici nu e treaba mea să o fac. Când cineva își propune să scrie o carte, nu cred că se gândește dinainte dacă vrea să scrie o carte postmodernistă, sau simbolistă, sau altfel. E treaba altora să încerce să bage în cutiuțe ce scriu eu, indiferent în care, nu țin neapărat să fiu neîncadrabil.
Dacă mă întrebi pe mine, Cartea neisprăvirii îmbină „meritul tehnic și meritul artistic” (citând acum din Contorsionista) și, deși nu-mi place să fac naratologie, ar putea fi considerată un fel de metaficțiune implicită.
Da, și, în același timp, e și o autoficțiune.
Absolut. Și, fiindcă vorbeam de modul în care ți-ai construit romanul, citind cronici mai vechi, am văzut că unii critici au scris că personajele tale n-ar fi decât niște pretexte în raport cu discursul. Cum parezi? Ducând lucrurile, desigur, și înspre Cartea neisprăvirii.
Acum pot fi și eu un pic răutăcios. Culmea e că întotdeauna m-a interesat construcția personajelor, dar am fost foarte atent și la stil, și la alte câteva lucruri și poate de-aia atenția criticilor a fost distrasă. Însă am încercat ca, psihologic, personajele mele să aibă o anumită coerență. De exemplu, Irina este o femeie de carieră care se întâlnește cu un fost posibil iubit și simte că și-a irosit viața, de unde și metafora destrămării firului de la ciorap. E drept că acolo totul pornește, de fapt, de la Doamna Dalloway.
E adevărat și că în Cea mai frumoasă femeie din lume nu am un personaj extrem de bine conturat. Dar un personaj se construiește din interacțiune cu altele, iar acolo avem o simili-biografie prescurtată a lui Hedy Lamarr, unde am modificat unele mici detalii și am făcut-o să se întâlnească cu Pynchon, cu Cortázar, cu Vian sau cu Kafka.
Aș vrea să vorbim un pic și despre Sergiu Malagamba, personajul domnului Teo din Totul e bine când se termină. Cu bine! Îl văd ca fiind un personaj cheie în romanul tău.
Întâmplător, chiar ascultam Sergiu Malagamba când am scris acea povestire, dar a contat și faptul că numele de Sergiu are o sonoritate cumva comică, sună puțin derizoriu.
Când am încercat să scriu povestirea despre prietenul imaginar, m-am gândit în ce mod să abordez problema, pentru că n-am avut niciodată eu însumi prieteni imaginari. Și mă gândesc dacă nu cumva cei care în copilărie au prieteni imaginari n-ajung la bătrânețe să aibă dușmani imaginari.
Ca să revin la subiect, am încercat să văd în ce măsură un prieten imaginar este un alter ego al fiecăruia și atunci l-am inventat pe acest Sergiu Malagamba, care este și un fel de Jiminy Cricket, conștiința care te pisează să scrii și care, cum se vede până la urmă, se încarnează, ca în povestirea lui Borges, și se produce acel switch. Iar switch-ul ăsta are și valoare metaforică, în sensul că devenim mereu, prin adăugari infinitezimale, altcineva, că ne lepădăm de vechile personalități mai sărace și, prin scris, prin ficțiune, ne mai adăugăm încă un strat.
Dacă stau bine și mă gândesc, el e singurul din carte care știe exact ce face și ce gândește domnul Teo fără ca măcar acesta din urmă să scoată un cuvânt. Și atunci te întreb: cine e naratorul în Cartea neisprăvirii?
Păi, asta e problema. E una dintre mizele cărții: să-mi las cititorii să se gândească cine ar fi naratorul. Dacă este acel alter ego, dacă sunt chiar eu și, dacă da, ce parte din mine vorbește. Sau dacă e cu totul altcineva. De fapt, cartea aceasta e un fel de oglindă. Spuneam mai devreme că fiecare carte a reprezentat o anume perioadă din viața mea. Știi definiția literaturii realiste: o oglindă purtată de-a lungul unui drum. La fel e și Cartea neisprăvirii, numai că ea e purtată de-a lungul unor zile, a unei luni și ceva, și este o oglindă internă, nu una exterioară. La nivelul ăsta, aș spune despre ea că este un gnomon care arată cum eram într-un anume moment al vieții mele.
Da, într-adevăr, e vorba de o altfel de oglindă decât cea a lui Balzac. Și mi-a venit în minte că Paul de Man spunea despre Borges că își construiește povestirile ca pe niște oglinzi.
Așa că aș merge un pic mai departe în discuția asta despre oglinzi, despre domnul Jorge Luis și despre domnul Julio, pentru că, citindu-ți cartea, n-am simțit nevoia să recitesc doar Oglinzile acoperite a lui Borges, pe care o citezi transparent. M-am gândit și la El espejo de tinta, unde motivul acesta al dublului văzut în oglindă e cu atât mai dramatic. Ceva similar se întâmplă și la „domnul Julio”, într-o povestire care se cheamă Distante espejo. Acesta e spiritul în care mi se pare că e construit și personajul tău, Sergiu.
În orice oglindă ești și tu, chiar dacă îți reflectă o față a ta pe care nu o știai și chiar nu o bănuiai. Și orice scrii e o astfel de oglindă, indiferent dacă scrii ficțiune, critică sau iei interviuri. Și, da, am boala de a face uneori trimiteri mult prea subtile. Spun „boală” pentru că sunt conștient că e un defect.
De aici și desele trimiteri la găurile de vierme?
Da, au mai ales legătură cu pasajele acestea subterane în care eu fac legături între anumite lucruri, pe diverse paliere.
Vorba aceluiași Sergiu: „Vezi, ăsta-i cusurul tău: ești livresc.”, zice el, fiind la rându-i livresc.
Îmi place foarte mult să mă joc atunci când scriu. Și nu e pentru aș vrea să fiu cool, ci pentru altfel mă plictisesc.
Dar nu e doar șarjă.
Nu, e felul meu de a fi. Altminteri, știu să mă joc și neserios, dar atunci când scriu, lucrurile se schimbă puțin. Poate de aceea n-am scris mai mult, pentru că, la un moment dat, ajungeam să simt scrisul ca pe o obligație, iar asta mă bloca.
Ai reluat și rescris mult din Cartea neisprăvirii?
Nu în întregime, mai ales că am vrut să las cartea un pic neșlefuită, s-o las să curgă așa cum curge viața. Am făcut foarte puține rectificări, așa cum scrie și în carte. Am vrut să-mi asum riscul de a o lăsa aproape așa cum a fost scrisă de la bun început.
Dar se vede că e o carte bine gândită la nivel de structură.
După ce am terminat-o, i-am descoperit și eu unele simetrii. De exemplu, pasajul acela în care spun că o carte e ca un gnomon care arată cititorului în ce moment al vieții se află apare exact la mijlocul cărții. Și, dacă la început domnul Teo poate scrie și ai mostre concrete din ce a scris, spre final, progresiv, îți povestește despre ce-ar vrea să scrie și nu a putut. E, la nivel de structură, un switch asemănător cu acela dintre Sergiu și naratorul din Totul e bine când se termină. Cu bine! Doar că acum se produce invers, de la „carnea” ficțiunii înspre vagul imaginar al intențiilor. Dar n-aș spune că am gândit dinainte toate lucrurile astea, fiindcă majoritatea s-au aranjat mai mult din instict.
Aveai în plan la început să scrii un dicționar de tipul celui din carte?
Inițial, da. Povestea e cât se poate de reală. Am scris fiecare intrare de dicționar în aproximativ o zi. Și a durat, într-adevăr, până m-am întâlnit cu „amicul Ciprian”. Iar pe urmă am abandonat complet proiectul. Când am început Cartea neisprăvirii, am încercat să folosesc, ca în arta dadaistă, obiecte găsite. Iar aceste povestiri inserate în roman sunt, de fapt, asemenea obiecte găsite.
Dar instrucțiunile, preluate pe filiera lui Cortázar?
Instrucțiunile nu le aveam dinainte. Mă plictisisem să scriu despre domnul Teo și m-am apucat pur și simplu să scriu acele Instrucțiuni.
În afară de ele, mă gândisem la un moment dat să scriu o parodie la adresa cărților de self-help și așa a apărut povestirea aia fragmentară, Cum să spui te iubesc. Poate ar trebui să spun și că toate cele 22 de bucăți din ea sunt influențate de Microficțiunile lui Régis Jauffret.
Să mai rămânem la pasajele din Cum să spui te iubesc. Acolo faci un inventar de categorii în funcție de care să poți da un rețetar. Și spui „Artiști: intră și criticii?” sau „Marea intelectualitate: intră și criticii?”. De-a lungul romanului, apar câteva mențiuni caustice la adresa criticii. Așa că îndrăznesc să te întreb ce părere ai despre critica literară.
Răspund tot cu o întrebare: chiar sunt criticii artiști?
Tot ce se poate.
Acum încerci, într-un fel, să tragi spuza pe turta ta. Dacă e să am o problemă, am o problemă cu criticii neserioși. Pe de-o parte, mi se pare că-și disprețuiesc propria meserie atunci când încearcă să fie altceva decât ceea ce sunt. Când încearcă să fie artiști, sau încearcă să fie ideologi, sau încearcă să plătească polițe personale. E un fel de a-ți desconsidera propria meserie, de a o folosi doar ca pe un instrument. Altfel, am tot respectul pentru critica literară.
Am vorbit despre scriitori și despre critici literari. Ne-a mai rămas o categorie. De dragul jocului, să ne prefacem că sunt Grațiela, potențiala ta cititoare, așa cum apare ea în carte. Ce ar întreba-o scriitorul T.O. Bobe?
Simt nevoia să mă răzbun în numele tuturor scriitorilor care, în interviuri, au fost întrebați de ce scriu. Așa că întreb și eu cititorul: de ce citește? Când eram în facultate și exista revista facultății, Litere nouă, chiar s-a făcut o asemenea anchetă.
Să zicem că din pasiune și fiindcă, mai apoi, am făcut din pasiune o meserie. Sper că te mulțumește măcar în parte răspunsul. E un răspuns în cerc.
Un fel de cerc vicios. Cum era vorba aia, dacă mângâi un cerc, devine vicios? Dar pot întreba și invers: dacă bați un cerc vicios, devine virtuos?