Tag: autofictiune

Bogdan Suceavă: „Părerea mea e că asistăm la dezintegrarea graduală a unei lumi, și cred că trebuie să descriem acest proces cu luciditate” (interviu)

Scriitorul Bogdan Suceavă a publicat recent, la Editura Polirom, un nou roman, Avalon. Secretele emigranților fericiți, o carte impresionantă de peste 500 de pagini care spune, cu destule și evidente elemente autobiografice, povestea emigrării (fericite) a unui tânăr matematician în America. În fond, mai mult decât o narațiune despre cum să reușești în Tărâmul Făgăduinței, volumul lui Bogdan Suceavă este o carte despre o problemă acută, în orice epocă, și, de multe ori, dureroasă: exilul. Am stat de vorbă cu autorul și l-am întrebat câte ceva despre ce anume vom găsi în paginile celui mai recent volum al său. Citeşte tot articolul


Arhipelagul Garaz – „Territoria”, de Oleg Garaz

Până acum obișnuiam - și nu doar eu, cel care scrie - să îi percepem pe scriitorii români de origine Basa ca pe un cor de voci viguroase, debordând de franchețe; neevitând nici patosul, nici angajarea socială. Mi-i închipuiam ca un vector impetuos care fecundează literatura română (cultura română în general, dacă e să lărgim panorama). O etichetă lesne transformabilă în prejudecată. Mi-am revizuit serios impresiile de când acestui cor al marilor energii de la Răsărit i s-a alăturat vocea aparte a lui Oleg Garaz, un tremolo în aparență suav și nuanțat, care însă rezervă surpriza unor profunzimi dramatice. Citeşte tot articolul


„Păienjenel”, de Patrick McGrath: Metamorfoza reloaded sau despre patologie

Întunericul e mai intrigant decât lumina, un degenerat – mai interesant decât un ins așa-zis normal –, o crimă – mai ofertantă ficţional decât o zi cenușie în care nu se întâmplă nimic. Iată premisa de la care porneşte prozatorul britanic Patrick McGrath, şi nu e singurul. Autor de adevărate studii de patologie, mai curând decât de thrillere psihologice, McGrath e etichetat şi ca fiind un scriitor de „gothic fiction”, fapt care-i asigură și un considerabil succes de piață. E limpede că prozatorului care trăiește între Londra și New York îi plac adrenalina și teroarea sublime ascunse în cotloanele cele mai întunecate ale minții omenești, dovadă că romanele sale – dintre care cele mai cunoscute sunt, probabil, The Grotesque (1989), Spider (1990), Asylum (1996) și Martha Peak: a Novel of the Revolution (2000) – ating teme puternice, dificile, de la afecțiuni psihiatrice și homosexualitate reprimată, la crime stranii și relații adulterine. În mod surprinzător, singurul său titlu tradus în românește până acum e Spider (1990), adică Păienjenel, la Editura Art, în 2007, și de atunci se pare că rafinatul stil gotic-calofil al prozatorului britanic nu și-a mai găsit cititori la noi. Citeşte tot articolul


IAN + OMAR = ROMANIA – Dan Ciupureanu, „Omar și diavolii”

După un strălucit start de carieră poetică, Dan Ciupureanu face senzație debutând și în proză, cu Omar și diavolii (Ego. Proză/Polirom, 2017), într-o zodie fastă operelor din spectrul autoficțiunii. Un Bildungsroman al unei copilării precoce, evoluând către o tinerețe minată de psihoze, Omar-ul lui Ciupureanu-fiul pare să facă o pereche straniu complementară Copilăriei lui Kaspar Hauser a lui Bogdan-Alexandru Stănescu (aceeași editură și colecție, același an). O paralelă între cele două scrieri sincrone merită trasată nu doar pentru a revela aerul salingerian pe care îl împărtășesc, deopotrivă cu jocul de măști al autoficțiunii, cât pentru a marca o diferență majoră: antiintelectualismul pronunțat al lui Ciupureanu, contrastând cu dezabuzarea erudită din Kaspar. Citeşte tot articolul


Amintiri din ublieta comunistă – Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller

Publicat în limba germană, în 1997, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller este, la fel ca majoritatea cărţilor sale , o autoficţiune, dar nu neapărat în sensul francez al termenului, de autoexpunere într-o stilistică simili-psihanalitică sau de angrenaj narativ menit să discrediteze autobiografia ca practică textuală a sincerităţii. Romanele ei sunt autoficţiuni în măsura în care sunt şi cărţile unor Philip Roth, J. M. Coetzee sau Amos Oz: poveşti scrise la persoana I, cu numeroase „ticuri” autobiografice, mizând şi întreţinând o ambiguitate în interiorul relaţiei dintre autor şi naratorul-personaj. Un fel de romane autobiografice într-o epocă în care acest gen nu se mai poate „vinde” cu inocenţa de odinioară. Citeşte tot articolul

Ana Maria Sandu: La ce ne ajută dacă ne luăm prea în serios? (interviu)

O carte confesivă, nervoasă, caldă, agresivă, după cum se schimbă tempoul. Vorbesc despre Aleargă, cea mai recentă carte a Anei Maria Sandu, (Editura Polirom), un volum subţire, care taie convenţiile genurilor. În Aleargă, Ana Maria Sandu  propune un fel de (auto)investigaţie de stare: cum e viaţa ta, la 30 şi, în ţara asta, cu nişte valori pe care nu mai eşti atît de sigur, cu nişte angoase, cu amintiri şi nostalgii tot mai palide şi cu planuri în care parcă n-ai mai crede. Printr-o potrivire sincron, în acelaşi timp a apărut şi reeditarea volumului ei de debut, Din amintirile unui chelbasan, la Editura ART, o ediţie mult mai interesantă grafic decît prima. Ce e cu cărţile astea şi ce s-a tăiat la masa de montaj, citiţi în interviul de mai jos. Citeşte tot articolul

„Truisme” – „Schimbarea la trup” de Marie Darrieussecq

Marie Darrieussecq (n. 1969) e deja o scriitoare cunoscută în Franţa, autoare a mai multor romane – toate publicate la P.O.L. – printre care: Naissance des fantômes, Le Mal de mer, Précisions sur les vagues, Bref séjour chez les vivants, Le Bébé, Tom est mort (pentru care a fost acuzată de scriitoarea Camille Laurens de „plagiat psihic”, acuzaţie în urma căreia a publicat, în 2010, Rapport de police. Accusations de plagiat et autres modes de surveillance de la fiction, despre care am scris aici), Clèves, Il faut beaucoup aimer les hommes. Cu toate acestea, romanul care a făcut-o celebră, care i-a adus succesul de public şi de critică, a fost micul ei roman de debut, intitulat Truismes, publicat în 1996. În 1996, romanul său a fost cea mai tradusă carte franceză a anului, înaintea Testamentului francez al lui Andrei Makine. Citeşte tot articolul


Hisham Matar: despre Gaddafi în Ţara Bărbaţilor

Cartea lui Hisham Matar, În ţara bărbaţilor, este despre Libia la un deceniu după înscăunarea lui Gaddafi. Dacă la început Marea Revoluţie promitea schimbare, după 10 ani portretul dictatorului se conturează definitiv căutând obsedat duşmanii din interior, organizând asasinări televizate pe stadioane, reducând totul la tăcere. Izolarea şi panica anilor '79 sunt cărămizile poveştii scriitorului libian, dar şi cărămizi ale unei temniţe care încă îl mai urmăreşte real. Citeşte tot articolul

Interviu: Florin Iaru

Cum ştiţi, ne-a plăcut foarte mult Fraier de Bucureşti, ne-a bucurat apariţia ei după o perioadă cam tăcută a poetului acum prozatorului Florin Iaru. Tocmai de aceea, l-am luat la întrebări despre carte, despre poveştile din spatele poveştilor, despre Bucureşti şi despre multe alte lucruri. Citeşte tot articolul

11 cărţi numai bune de citit înainte de a avea un copil

Nu ştiu cum mi-a venit asta, dar e greu să nu te-apuci să schimbi subiectul în faţa torentului de sfaturi, predicţii & obsesii practice. Şi pentru că ne-au plăcut filme ca Felicia înainte de toate şi Cea mai fericită fată din lume, iată o listă cu cele mai interesante scenarii literare cu părinţi şi copii. Până la urmă (auto)ficţiunile astea spun mai multe şi mai pe bune despre tensiuni, reverii, deveniri în contextul conflictului şi uneori a prăpastiei dintre generaţii. Citeşte tot articolul