Întunericul e mai intrigant decât lumina, un degenerat – mai interesant decât un ins așa-zis normal –, o crimă – mai ofertantă ficţional decât o zi cenușie în care nu se întâmplă nimic. Iată premisa de la care porneşte prozatorul britanic Patrick McGrath, şi nu e singurul. Autor de adevărate studii de patologie, mai curând decât de thrillere psihologice, McGrath e etichetat şi ca fiind un scriitor de „gothic fiction”, fapt care-i asigură și un considerabil succes de piață. E limpede că prozatorului care trăiește între Londra și New York îi plac adrenalina și teroarea sublime ascunse în cotloanele cele mai întunecate ale minții omenești, dovadă că romanele sale – dintre care cele mai cunoscute sunt, probabil, The Grotesque (1989), Spider (1990), Asylum (1996) și Martha Peak: a Novel of the Revolution (2000) – ating teme puternice, dificile, de la afecțiuni psihiatrice și homosexualitate reprimată, la crime stranii și relații adulterine. În mod surprinzător, singurul său titlu tradus în românește până acum e Spider (1990), adică Păienjenel, la Editura Art, în 2007, și de atunci se pare că rafinatul stil gotic-calofil al prozatorului britanic nu și-a mai găsit cititori la noi.

Suntem în Anglia anilor ‘60. Mai exact, în 1957. Să zicem că Dennis Cleg, adică Păienjenel, e prietenul vostru. Pentru că vă spune o poveste şi, din când în când, chiar vă trage de mânecă şi vă adresează câte o replică. Îl puteţi vedea prin ecranul (auto)ficţiunii sale, şi adevărul e că naratorul-personaj nu prea e de încredere, dar asta nici nu mai contează, în definitiv. Ceva se întâmplă cu el, pentru că ne mărturiseşte, într-un jurnal al prezentului, care narează şi fapte din copilăria lui, nişte lucruri teribile: că aude paşi în încăperea de deasupra şi voci care-i spun tot felul de lucruri, că mama lui a fost ucisă de taică-su, Horace Cleg, şi înlocuită cu Hilda, o femeie grasă şi beţivă. Mai aflăm, rozându-ne unghiile și cu pulsul accelerat, şi că lucrurile din mintea lui Dennis îşi pierd consistenţa şi reperele se modifică, pe fondul unui miros persistent de gaz şi al senzaţiei bizare că trupul i se usucă şi capătă „apucăturile” unui păianjen. Că realitatea e alta. Şi singura la care deocamdată aveţi acces, dând pagina, e cea din mintea lui Păienjenel.

Patrick McGrath – Credit foto: Basso Cannarsa; Sursa: www.telegraph.co.uk

Literatura de specialitate adună toate aceste manifestări sub un diagnostic banal: schizofrenie paranoidă. Însă Dennis nu e doar un banal nebun care-şi ucide mama şi e internat, pentru asta, într-un ospiciu în Canada, de unde se întoarce în mahalaua din East London, unde copilărise. Nu. Fiindcă naratorul nostru execută o auto-disecție interioară de zile mari: da, e nebun, e drept, dar unul extrem de talentat, care te înfăşoară în monologul lui dement exact aşa cum un păianjen îşi învăluie victima înainte de a o ucide. Încet, cu grație, nelacom.

Noaptea, stăteam întins în pat și nu puteam să adorm, fiindcă mă uitam la umflăturile alea care se vedeau ca niște noduli sumbri la lumina lunii, atâta câtă pătrundea pe fereastra camerei mele, și, cu imaginația mea de puștan, vedeam în ele coșurile și negii unei hoașce înspăimântătoare a nopții, cocoșată și atinsă de nu-știu-ce boală cumplită de piele, o fantasmă blestemată pentru păcatele comise împotriva oamenilor să rămână pe veci prinsă și chinuită în capcana mortarului atins de putregai al unui perete vechi dintr-o casă de mahala. Uneori, hoașca ieșea din perete și pătrundea în coșmarurile mele – fiindcă eu, în copilărie, aveam și cusurul ăsta, că visam urât – și mă trezeam îngrozit, în toiul nopții, parc-o vedeam cum rânjea în colțul camerei, fără să se uite la mine, cu capul ascuns sub o glugă de umbră, cu ochii scăpărându-i de pe fața oribil de buhăită și cu o respirație atât de puturoasă, că otrăvea tot aerul din cameră, și-atunci mă ridicam în capul oaselor în pat și țipam la ea și-abia după ce intra pe ușă mama și aprindea lumina, abia atunci se întorcea la locul ei, în peretele coșcovit, iar eu rămâneam cu lumina aprinsă tot restul nopții. (fragment din Păienjenel, traducere din limba engleză de Mihnea Gafiţa, Editura Art, Colecţia „Desenul din covor”)

Altfel spus, performanţa lui Patrick McGrath stă în maniera în care-şi desenează eroul, lăsându-l, sub pretextul patologiei, să manevreze povestea şi să-i dea accente când horror, când duios-emoţionante, când spasme de thriller noir, când compasiune pentru un copil traumatizat de pierderea mamei. Monologul lui Dennis e o fişă clinică, încărcată de farmecul şi barocul unei fraze stilizate şi extrem de vizual-cinematografice. Nebunul, pe care îţi vine şi nu-ţi prea vine să-l iei în serios, țese (da, ăsta-i cuvântul potrivit!) un colaj de imagini, de senzaţii, notează cu o minuţiozitate dereglată o sumedenie de amănunte, vede, aude şi simte totul. E privilegiul patologiei, veţi spune, care îngăduie ascuţirea percepţiei şi fabricarea, cu o infinită convingere şi forţă imaginativă, a unor scenarii funambuleşti. Şi e, sigur, meritul lui McGrath care face din Dennis un autobiograf al propriei insanităţi, înzestrat cu un discurs căutat, viclean, dens şi năucitor de sugestiv.

Cred că Păienjenel e un roman imposibil de ecranizat (dar a fost ecranizat, în 2002, de celebrul regizor David Cronenberg), pentru că forţa lui stă în limbaj (şi Mihnea Gafiţa merită felicitat pentru excelenta adaptare în limba română), nu în intrigă, nici măcar în strania compoziție interioară a protagonistului. Important e cum zice Dennis, ca dintr-o ublietă a minţii sale scindate, ce simte, ce vede şi, mai ales, ce s-a întâmplat pe vremea când era copil. Această limbă dickensiană, cu ecouri din proza lui Edgar Allan Poe, acest discurs poetic, păstos-descriptiv, dar extrem de percutant, chiar răscolitor, transformă un thriller cu un subiect relativ tern într-o carte excelentă. Veţi avea, citind Păienjenel, senzaţia (captată cumva de ochiul bine antrenat al lui Cronenberg, care, totuși, a schimbat tonul cărții, supralicitându-i violenţa și pierzând senzualitatea extraordinară a limbajului) că o cameră minusculă urmăreşte, cu o lentoare înnebunitoare, pulsiunile psihice ale unui schizofren. O endoscopie psihică din care veţi înţelege – cu destulă precizie, aş zice – cum e să fii în mintea unui nebun. Şi, admiţând că nu trebuie să zăboveşti prea mult acolo, e o aventură formidabilă. Mie mi-a plăcut… la nebunie, era să zic!

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *