Din când în când mai descopăr câte un scriitor care a pictat, desenat sau folosit vreo tehnică dubioasă sau amuzantă de a crea artă pe pânză. Și lucrul acesta nu încetează să mă uimească, având în vedere că toți sunt scriitori extrem de cunoscuți, care au lăsat în urma lor câte o carte-cult, controversată sau nu. Întotdeauna am presupus că scrisul te consumă atât de mult încât nu mai ai vreme de nimic altceva, nici măcar în viața personală. Însă se pare că nu mă învăț minte niciodată :). Citeşte tot articolul
La începutul secolului al XX-lea, după ce maeştri precum Poe sau Conan Doyle îşi spuseseră cuvântul, literatura poliţistă părea un gen bine consolidat, cu norme proprii, inviolabile. De exemplu, în 1928, în American Magazine, sunt publicate cele 20 de reguli pe care orice autor onorabil de romane poliţiste ar trebui să le respecte, reguli elaborate de S. S. Van Dine – pseudonimul lui Willard Huntington Wright –, tatăl unui detectiv spilcuit, destul de gustat prin anii ’20-’30 ai secolului trecut, e vorba despre Philo Vance. Regulile lui S.S. Van Dine au fost, însă, deseori, contestate. Ba chiar unele romane poliţiste au fost construite în răspăr cu cele promulgate în lista lui Van Dine. Unul dintre contestatari a fost şi autorul de romane poliţiste Dashiell Hammett, cel care a făcut popular genul hardboiled, gen ce presupune un personaj dur care înfruntă o lume violentă – de aici, de altfel, şi denumirea. În 1930 apărea în foileton, în revista Black Mask, sub semnătura lui Dashiell Hammett, romanulThe Maltese Falcon/ Şoimul maltez, roman care a impus un personaj ce va schimba faţa literaturii poliţiste, detectivul Sam Spade.
De foarte multe ori, a citi şi a scrie sunt două drepturi pe care le căpătăm prin învăţare, iar majoritatea considerăm că ni se cuvin. Ce se întâmplă însă când nu eşti psihic capabil să citeşti, să scrii sau să memorezi şi, pe deasupra, devii scriitor? Cel mai adesea ne gândim la dislexie când vorbim de astfel de incapacitaţi, dar mai există dispraxia, disgrafia, ADHD ș.a., care ar fi putut uşor împiedica mulţi scriitori să facă performanţă în literatură. Majoritatea tulburărilor de gen sunt descoperiri ale secolului XX şi, cu toate acestea, sunt autori care au trăit înainte de această perioadă şi au fost asociaţi cu probleme de învăţare, concetrare, citit sau scris. Astăzi ne-am propus să facem o trecere în revistă a câtorva din cele mai cunoscute nume, care, într-o formă sau alta, au avut un deficit. Citeşte tot articolul
Am citit câte ceva despre copii minune, care de la vârste fragede puteau printr-un geniu supraomenesc să schimbe lumea. Un chirurg de 7 ani, un câştigător de premiu Nobel pentru pace la 12, pictori cărora încă nu le-au dat toţi dinţii, Mozart, Beethoven, Enescu - sunt mulţi prodigy de gen în faţa cărora cei mai catolici-decat-Papa dintre noi îşi fac cruce.
Acesta fiind contextul de-a lungul multor ani, azi ne-am propus să căutăm şi o mână de scriitori care au debutat sau au făcut furori în branşă la vârste la care alţii poate încă silabiseau cu degetul pe carte. Citeşte tot articolul
