În cadrul dialogurilor din volumul Patria mea era un sâmbure de măr, subintitulat O discuție cu Angelika Klammer, Herta Müller le oferă din nou cititorilor posibilitatea de a pătrunde în diverse unghere ale vieții și operei sale. Franchețea tulburătoare, intensitatea adesea surdă a interiorității și subtilitatea profunzimii scriiturii străbat necontenit rândurile confesive.

Întrebările adresate de Angelika Klammer deschid uși către mai toate coridoarele vieții Hertei Müller. Astfel, cititorul face cunoștință cu o Herta Müller copil însingurat, care, în mijlocul naturii, trăiește pentru prima dată senzația de om pierdut, strâmtorat. Un copil speriat de imensitatea naturii, vorbind cu florile pe care le cunună între ele și uneori le mânâncă. Un copil trăind într-o familie unde se muncește și se tace, exprimarea sentimenelor fiind de neconceput. Ca și vorbitul despre sine. Un copil cu un tată admirator nedezmințit al nazismului și cu o mamă dezumanizată de experiența lagărului unde stătuse patru ani. Un copil care paște vacile pe câmp, muncește în gospodărie și ia bătaie zilnic:

„… primeam zilnic porția mea de bătaie, cum s-ar zice, pentru totul și pentru nimic. Pentru o pată pe rochia de duminică, o notă proastă la școală, un geam prost spălat, pentru că mă-ntorceam acasă cu vacile prea devreme sau prea târziu. Bătaia mi-era administrată când cu mâna, când cu cârpa de șters vase, cu linguroiul sau cu mătura. […] În furia ei, mama țipa că e păcat de fiecare lovitură care a dat greș. Important pentru ea era să nimerească la țintă, motive se găseau mereu. Iar eu ajunsesem atât de apatică, de nici nu-mi mai dădeam silința să mă comport în așa fel încât să nu fiu pedepsită. Știam că oricum încasez bătaie, fiindcă oricum bătaia avea mai mult de a face cu ea decât cu mine”.

Urmează o Herta Müller tânără femeie hărțuită de securitate, acuzată de părinți, îndepărtată de prietenii și de colegii din fabrică. Alungată din birou, își petrece ziua de lucru pe trepte: „… m-am așezat pe batista mea, fiindcă scara era din beton, rece și murdară. Și-așa a rămas, în fiecare zi mă așezam acolo pe batista mea de parcă ar fi fost o încăpere anume. Locul cu batista era ca un petic de proprietate privată. Nu mă aflam pe scară afară, ci înlăuntrul ei ca-ntr-o cameră a mea”.

O altă Herta Müller îi împărtășește cititorului crâmpeiele de realitate extinse imaginar în literatura sa, felul în care persoanele au devenit personaje ori mecanismele de generare a metaforelor puternice, obsesive ale operei sale – batista, fazanul, animalul inimii etc. – literatura devenind astfel locul în care realitatea capătă cu adevărat sens dincolo de cele văzute.

Aceeași Herta Müller se gândește la sinucidere, fiind o scriitoare cenzurată, o lucrătoare concediată, amenințată cu moartea când refuză rolul de informatoare, afirmând sfidător: „N-am caracterul”.

Urâțenia oamenilor, a limbajului, a hainelor, a caselor, a întregii lumi comuniste o îndeamnă spre căutarea/inventarea frumuseții. Din viață și din fraze:

„Cred că frumusețea îți dă un reazem, te ocrotește sau te cruță. Urâțenia face ca orice împrejurare să fie distantă, în ea nu poți fi acasă. Când frumusețea lipsește vreme îndelungată cu totul, îți sporește mâhnirea. Oamenii ajung să fie complet defensivi și turbați”.

De aceea, scriitoarea caută să o concentreze în imagini mentale care ponesc de la observarea extrem de atentă a detaliilor din realitatea exterioară:

„Până azi, frumusețea are pentru mine ceva subit, ceva ce nici n-ar exista dacă n-ai prins momentul propice. […] Urâtul nu avea nevoie de mine ca să fie urât, era deja gata întronat, puternic, irevocabil. Frumosul însă avea nevoie de mine ca să fie frumos. Frumosul îl cărai cu tine ca individ. Exista în tine, ambulant și năucit. Era sprinten și pe fugă, căci frica, îmi zic, nu-i nicicând înceată. Frumuseții îi era totdeauna nițel frică și-ți accelera pulsul. Frumusețea din propoziție, și ea”.

Și, printre toate aceste ipostaze, există mereu o Herta Müller scriitoare, omul care își găsește reazem în scris, facând astfel față singurătății și fricii. Ca în alte pagini confesive din alte volume, și aici Herta Müller este mereu procupată de această relaţie dintre Cartea Lumii şi Lumea Cărţii, despre care Borges spunea că sunt totuna. La Herta Müller raportul se complică. Scriitoarea caută mereu să surprindă felul în care cele două molecule – a realităţii şi a scrisului – se aglutinează, dezvăluindu-şi toate înţelesurile şi neînţelesurile, inventându-se una pe cealaltă:

„Nu mă consideram scriitoare. Începusem să scriu fiindcă murise tatăl meu, fiindcă șicanele Securității deveneau tot mai insuportabile. Trebuia să fiu sigură de mine, situația fără ieșire în care mă simțeam mă înfricoșa foarte tare. Iar frica mi-o puteam stăpâni scriind. Nu voiam nicidecum să scriu literatură, ci doar să găsesc un reazem. […] A scrie cuvinte când ți-e frică era, poate, la fel cu a mânca plante, era o foame de cuvinte. A inventa încă o dată, ireal, viața reală, nu la scara de unu la unu, ci cu mult mai exact. Și era închipuirea că, ocrotită de propoziții, aveam să știu un pic mai bine cum trăiesc”.

Calea ocolită a scrisului deslușește realități concrete. Literatura dezvăluie ceea ce limbajul comun nu poate. Spune mai mult decât conținutul cuvintelor, devenind tărâmul frumuseții deznădăjduite. Cea mai bună posibilitate de descărcare a tulburării trăite, dar și artă defensivă prin care se adună cioburile ascuțite ale unei existențe și se prefac în altceva, anihilând frica încuibată în om.


Herta Müller, Patria mea era un sâmbure de măr, O discuție cu Angelika Klammer, traducere din germană și note de Alexandru Al. Șahighian, Humanitas Fiction, 2016

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *