Unele amintiri te lasă mască. Te trezești că apar cu mutre ovine cînd tu te gîndești la moarte și la sensul vieții sau cînd îți desfășori aberațiile mai sigur pe lume ca niciodată. Și simți că ai nevoie de-un răgaz, o pauză de respirație 😉 și-un joint. Inima ta va deveni un diminutiv, este? Apoi întinzi mîna leneș ca-n 1001 povești și iei o carte, prost obicei, dar dacă tot e un obicei… Ceva care să te salte, puful de păpădie sau un penalty executat perfect, în stilul lui Shearer. Viața și ticurile ei.
E atît de scumpă încît nici nu-ți vine să crezi că practică algocalminul: în fiecare zi, aceleași frustrări / am prea multe algocalmine / și nu e nimeni cu care să le împart / în cealaltă parte a lumii / un doctor se uită la creierul meu. Și asta înseamnă singurătate, o singurătate bine ticluită, bine conturată și bine transmisă. Totul pare să fie ușor în celelalte produse, totul se vrea acțiune și explozie, dar nu e. Avem în schimb delicatețea și laconismul unei fete izolate care privește în jurul ei cu o umbră de speranță și care se transferă într-un personaj cu trăsături autiste (apropo, ce au poeții ăștia, dopuri în urechi?).
Trei părți, doamne, și toate faine: singurătate, familie, dragoste. Cum era și firesc, în singurătate poeziile sînt numerotate apatic de parcă nici n-ar conta, doar ultimul text al capitolului are un titlu: Dincolo și iată șase rînduri remarcabile din această poezie, șase rînduri cumva reprezentative pentru alexandra turcu: asculți zgomotul pe care-l fac / porumbeii în pod / privești afară fără să te apropii / de geam / te uiți ore întregi la paharul cu apă / și tot nu ți se face sete.
Încremenire de dimineața pînă seara, nu tristețe, nu fantasme, ci înceată expunere: m-am mutat aici pentru că în casa asta / nu sunt poduri de pe care să mă arunc / aștept să vină dimineața / mă urc în pat / mă ridic pe vârfuri / și mă întreb cum ar fi dacă // stau minute în șir în fața oglinzii / și mă uit la ochii obosiți / stau ore în șir în cadă / țin picioarele desfăcute / mă gândesc la burta mea / ca la o pungă de pufuleți cu surprize / îmi doresc o mașinuță pe care / să o asamblez după instrucțiuni // câteva momente în care o disperare ușoară / trece dintr-un braț în celălalt / ca un leagăn mișcat de vânt / dau bluza la o parte / îmi mișc palma în jurul sânului stâng / palpez / cele două umflături sunt încă / acolo.
Comparații deștepte, auto-ironie, detașare, medicamente, o duioșie stranie… dai peste o lucrare forte, un corp liric sănătos și foarte clar. Simți pe fiecare pagină că ție ți se adresează, ție ți se povestește, așa că ai parte de o intimitate nesofisticată, simplă și eficientă ca în capitolul (cît pe ce să scriu capitoliu) doi al cărții: pe stradă un bărbat umblă în capul gol. / două femei stau la geam și așteaptă momentul. (frumusețea încă), ziua ne ascundem în debara / și desenăm corpuri / plutind deasupra grădinii. / noaptea e mai greu. / ne ținem de mână / și ne amintim cum a trecut vara (jucării chinezești), e în regulă dacă vrem mai mult de atât. / mamele noastre ne vor duce de mână până la kaufland / și vor umple cărucioarele cu dulciuri (nu-i bine să împiedici oamenii să-și iasă din minți).
Pur și simplu Alexandra Turcu scrie imposibil de bine. Cred că se ocupă noaptea de treaba asta, printre licurici depresivi și zmei terminați de frică. N-are rost să vă toc creierii în pauza de masă, așa că voi cita poemul meu preferat, cap-coadă, numit nimic altceva / plin:
ultima dată ți-am scris despre plecarea la sibiu. / imaginea spatelui tău lipit de spătarul scaunului, / mâna pe marginea biroului, muzica din fundal / și click-ul închizând fereastra conversației cu mine. // dacă nu pot să vorbesc cu tine, / nu mai vorbesc cu nimeni. / stau cu picioarele sub mine și / încerc să țin cât mai mult ochii închiși. / plămânii rezistă încă bine. / gâtul imflamat, reflexele întârziate. / mintea rotindu-se cum se rotesc / fluturii de noapte în jurul becului. // nu-mi mai pasă de rochia șifonată, / nu-mi pasă de vecinii de deasupra. / aștept finalul melodiei. / apoi aștept finalul următoarei melodii. / nu reacționez când mă cheamă mama la masă. / deschidușa numai pisicii. / pornesc din când în când ventilatorul. / câțiva curenți de aer îmi traversează spatele. / foarte aproape de a declanșa sistemul de / autodistrugere.
Rupere.
alexandra turcu, celelalte produse, Editura Charmides, 2015
