Am fost și eu cândva puștan, unul preocupat de presa sportivă, romanele lui Daniel Defoe și filmele, oricât de proaste, in alb-negru de la televizor. Ca o continuare firească, după ce zâmbărețul Iliescu Ion a devenit boss in țara Angelei Similea, mi-au plăcut filmele noir. Mă relaxez aproape ca la iarbă când il văd pe Orson Wells in Lady from Shanghai, indrăgostit prostește de o tipă care nu vrea decât banii fraierului de soț. Imi plac toate filmele cu Humphrey Bogart, mai puțin aiureala aia numită Casablanca. Humphrey Bogart era un ins noir. Ana Donțu e o tipă noir. Și scrie poezie noir.
Cartea pe care am citit-o aseară se numește Cadrul 25, n-am habar de ce. Prima dată am citit textele de la coadă la cap, apoi am făcut pe normalul și am pornit de la se intâmplă mereu, profeticul rind care deschide balul polar.
Parcă aș fi răsfoit un almanah despre jocurile intelectuale din Groenlanda. Implicarea emoțională redusă până la somnolență, o identitate enigmatică care aduce a instrăinare și scrupuloase descrieri ale unui mediu deja arhivat și pus la păstrare. Nimic trait, nimic mort. Exact asta-i foarte fain: in camera obscură / aproape pustie / străbătută de la un perete la altul // când prin geam primele zgomote / deși in minte aceeași tăcere // când prin cameră gâzele / deși eu ca până atunci // când simt un bot umed de pisică / atingându-mi tălpile / mă uit in jos / și nu văd nimic.
Totul e adunat, cântărit, notat in texte impărțite in cinci grupaje: Moonwalker, Cercuri, Dumnezeu smulge petale una câte una, Lumea care se vede pe fereastră și Doppler. Nevoia de ordine și logică lichidează orice pârtie la capătul căreia ai putea să te izbești de un brad lyricoid. Iată un vers reprezentativ pentru atmosfera acestor poezii eviscerate de afectivitate: (nici un pericol in obiceiurile noastre). Nu ai de-a face cu personaje tragice, figuri tâmpe de durere, mușchi incordați sau fapte eroice. Nu se neagă nimic, nu se acceptă o boabă. Ciudat e că la sfârșitul cărții ajungi să confirmi senzația asta. Și mai ciudată e apropierea cumva blândă și inceată a cititorului față de o voce impasibilă, uneori voit plată și care, intenționat, evită momentele grandioase și po(i)etizarea propriilor sensibilități.
Credeam / că / luna / poate fi așa / numai in filme / și / in desene animate / mare / și roșie / ca obrazul tău / acoperit de căldură // deasupra / unui / lighean / cu apă / abia luată / de pe foc / și mâinile / și obrazul / o roșie cherry / pusă pe masă // noaptea asta și nimic / nimic / altceva decât masa / și roșia / micuță / la care mă uit / ca la un ochi / inroșit / de plâns.
Poezia e orice, dar nu o problemă.
Cel mai bun text din Cadrul 25: și piciorul se oprește in perete // dar e liniște și nimic dincolo / de cercul gălbui / pe care becul il desenează in jur.
Donțu Ana, Cadrul 25, Casa de Editură Max Blecher, 2015.
