I think you’re gonna find, when all this shit is over and done, I think you’re gonna find yourself one smilin’ motherfucker. Thing is, Leac, right now, you got ability, you got silence and you got balls, but painful as it may be, ability and silence and balls don’t last. Nici motocicleta cu blană. Nici castanele prăjite. Now, that’s a hard motherfuckin’ fact of life: o dată cu trecerea anilor totul devine mult mai periculos şi apărarea tot mai importantă… Bullshit, man. Mai există barul acela în care ai afirmat că poezia e pînă şi în decolteul tipei de la bar şi mai ales acolo? See, this business is filled to the brim with unrealistic motherfuckers, motherfuckers who thought their asses would age like wine. Ştim amîndoi că cele mai inspiraţionale şi lucide momente din vieţile noastre de rahat se petrec pe budă, ooo, yes, acolo unde mintea îşi simte esenţele pure şi unde adevărul pute ca dracu’. Fuck the truth! Fuck pride! Pride only hurts, the truth only hurts.
Sonată pentru cornet de hîrtie pare un îndreptar zen pentru vulpile albastre, pe alocuri cam artistic, afectat, uneori voit şmecher şi insuportabil de inteligent. Te simţi mititel şi prăpădit în faţa unor texte, imobilizat în deziluzie, geometrizat, de parcă o conştiinţă superioară ţi-ar oferi iertarea. Semnele de punctuaţie pulverizate ca-ntr-o vorbire de demult în care un pletos sedat caută apă, o vorbire abia visată, un fond sonor şamanic şi o linişte de melc. Încercarea de a privi „din afară” situaţii concrete, „murdare”, relaţii şi prezenţe stresante, „grăsimea” vieţii, dezvoltă o atitudine uşor laconică şi un trip de-a dreptul monahal. Ai senzaţia că citeşti despre originea speciilor. Eşti prins în năvod şi dai din mîini din pricina tîmpitului instinct de conservare. De multe ori ai sentimentul că urmăreşti un film mut, un Nosferatu în alb-negru străbătînd culoare şi săli pustii. Fiecare pauză contează.
Iată cîteva mostre de ambalaj cosmic: 1. drumul era o baretă peste cîmpia grasă și albă / mașina pufăia pe marginea șoselei / puck alunecosul s-a ghemuit ca o hîrtie aprinsă // și a plutit așa într-un generic interminabil / ea s-a desprins din vis și a intrat în grădina de carton / acum nu se mai aude decît rîsul copiilor de mingi, 2. însoțit de o broască / în fiecare dimineață / un copil alergă pe plajă, 3. o casă cu acoperiș prin care trec norii / o floare cît o casă / copacul este mai departe de aceea este mic / iar o pasăre ca un 3 căzut în cap / zboară între floare și copac / fereastra e mare și roșie și e spălată / de cineva îmbrăcat în negru și 4. lucrurile astea între limbă și natura lor / nu se vor termina niciodată.
Autorul acestor rînduri e singurul tip care ar face-o pe Lady Gaga să-l urmeze în spațiu. Fără costum de protecție, atîrnați de un cuplu de drone, ar străbate universul pînă ar da de bosonul higgs. Și-s convins că i-ar scoate prostiile din freză. Doamnei Gaga, nu bosonului.
Relaxat, meticulos pînă la exasperare, v. leac ocolește minimalismul tragic, obiectele încărcate de viață fixate în formule comune, drăciile obsesive ale unor poeți narcisiști. Ultima lui preocupare e relația cu cititorul. În textele astea trebuie să te descurci singur singurel precum Humphrey Bogart în Comoara din Sierra Madre. Ceva te va urmări mereu de-a lungul acestei cărți: perspectiva de a afla cu o mimică bovină că n-ai habar cine ești, că tot ceea ce ți s-a întîmplat a fost un șir de clișee și obișnuințele tale sînt obișnuințele tuturor. Trezește-te! Du-te și vezi!
Imponderabilitate. Adjectivul e mort.
Ideea de a rescrie aceleași texte e fascinantă, nimic și nimeni nu te poate opri, pentru că la un moment dat vizualizezi în text, o iei mereu de la capăt fără să atingi o limită moartă. Un model lexical perfect pentru fanii Twin Peaks.
Leac citit cu lupa, tratat ca vechile manuscrise. Nu, nu cu lupa, ci cu luneta lui Galileo Galilei.
v. leac, sonată pentru cornet de hîrtie, ediţia a III-a, editura vinea, 2013.
