E dimineață și-mi imaginez că în Brașov zăpada încă nu a început să se topească la fel de repede ca în București. Aici au început să se formeze tot felul de râuri și râurașe, cu prima ocazie dată de cele câteva grade în plus. Mă îndrept spre Institutul Francez din București unde Tara Skurtu va vorbi azi pe tema comună a lunii la Creative Mornings: On Language.
Știu despre ea că predă la Universitatea din Boston, Statele Unite, că locuiește de puțin timp în Brașov, că străbunicii din partea tatălui s-au născut în România și că predă, anul acesta, cursuri de scriere creativă la Universitatea Transilvania din Brașov.
Vin cu temele nefăcute, n-am apucat să citesc nimic. Habar n-am, la ora aceasta, când e de-abia opt și puțin, că Tara a fost prezentă în septembrie 2015 și la Festivalul de Poezie Poets in Transylvania, iar în decembrie anul trecut la ultima seară de FILB, chiar la meciul literar (pe care da, l-a câștigat). Abia pe la zece și jumătate, când se încheie evenimentul, o să mă bucur că prima întâlnire cu poeziile scrise de ea s-a petrecut astfel.
„Asta sunt eu când cineva îmi spune că nu-i place poezia”, spune Tara, iar o fetiță mică, blondă și îmbufnată ne privește de pe ecranul cinematografului care ne găzduiește. Înainte avusesem ocazia, desigur, să o vedem și pe Tara mică zâmbind când cineva îi spune că îi place poezia.
„Copiii înțeleg poezia și le place”, ne spune poeta în engleză, dar ne demonstrează că vorbește deja și o română impecabilă – cu accent de Brașov și la fel de simpatic ca Tara. Desenăm cu ochii închiși o clădire pe care ne-o descrie și despre care ne spune că e o construcție specifică Transilvaniei. La final, îi arătăm rezultatele. Nu ne temem. Liniile noastre au depășit cu mult ceea ce ar fi putut să arate ca o clădire, cel puțin una în care nu ți-ar fi teamă să intri. Ori, cel puțin în desenul meu, turnurile blochează ferestrele, iar ușa se află undeva în centrul acoperișului. Ar trebui să te cațeri pe ziduri ca să poți intra în povestea asta care numai a construcție nu arată. Dar nu ne-a fost teamă. Iar Tara explică jocurile pe care le face adesea la cursurile de scriere creativă pe care le predă: e o analogie a procesului de creație fiindcă am creat cu ochii închiși, fiindcă nu știm ce face.
Poezia implică riscuri, implică pierdere. Cu un pix, „înjunghie” foaia de hârtie de pe care tocmai ne citise Visiting Amber at Lowell Correctional. Uite, asta înseamnă că „poems are all at stake”. Doar adulții sunt cei care uneori cred că nu le place poezia. Cumva, de-a lungul timpului, au uitat cum să o scrie.
Să predai scrierea creativă înseamnă, în mare parte, să îi dezveți pe oameni de ceva. Oamenilor le e teamă că nu vor reuși să exprime ceea ce vor să exprime sau că nu au vocea potrivită pentru asta. Însă arta de a pierde e arta de a stăpâni, iar toate astea fac parte din lecțiile pe care Tara ni le servea fără să ne dea nicio clipă impresia că, în fapt, ne predă. Mă întreb dacă știa că ne notam conștiincios și că ne consideram elevii ei, fără să-i spunem.
„Poți să afli multe lucruri despre oameni dacă le pui întrebări. Așa îți dai seama uneori că ceva îi blochează”, își mai explică Tara metoda de predare. Și ne povestește despre cum o femeie din închisoarea din Boston, acolo unde a ținut cursuri similare, a reușit să predea la timp un eseu, deși era închisă în carceră în tot acel timp. Acei oameni sunt cei mai buni studenți. Și sunt atât de dedicați și pasionați încât, după ce au discutat despre Shakespeare, au început să-și spună unul altuia Horatio și Mercutio.
Cineva din sală întreabă dacă i s-a schimbat stilul de scris de când stă în România. „Da”, ne spune, „și când se întâmplă asta ai sentimentul că scrisul tău e chiar mai puțin bun decât înainte”, ne mărturisește. Dar lucrurile nu au o notă pesimistă, nicidecum. Fiindcă depăsești orice temere continuând să muncești și să tot muncești. Profesorul încurajator din Tara iese la suprafață și ne încurajează spunându-ne asta: „Așa depășești complexul scriitorului”.
În plus, nu știm niciodată ce facem sau încotro ne îndreptăm atunci când scriem. Dacă am ști asta, am scrie lucruri plictisitoare și n-am mai putea să ne autodepășim.
Scrisul poate fi îmbunătățit. În fond, dacă n-ar crede asta, nici n-ar mai preda aceste cursuri. Prin 1990, în jurnalul său de copil, scria că vrea să predea. Între timp, uitase asta. Până când a redescoperit o dorință uitată și acum demonstrează că e un profesor excelent. Da, putem scrie din ce în ce mai bine (cu condiția să muncim și să muncim, desigur), dar, în afară de această veste bună, Tara ne anunță că va scoate o carte de poezii care va apărea mai întâi în limba română și abia apoi în engleză.
Prima mea întâlnire cu Tara așa a fost. Uneori, dar numai uneori, e bine să nu-ți faci temele și să te lași surprins. Să riști, să lași prezentul să se întâmple așa cum e mereu: „at stake”.
Sursă imagine principală: Creative Mornings Bucharest
