Am zărit întrebarea aceasta întâmplător, în dreptul unui mesaj care sublinia, succint, câteva dintre trăsăturile cărţii. Un bărbat pe nume Ove a fost o carte pe care am avut ocazia să o zărim, anul acesta, în vitrinele diferitelor librării, să o regăsim pe paginile noastre de social media şi să o vedem recomandată peste tot. De unde şi un oarecare scepticism de înţeles al unora dintre cititori – Chiar aşa de bună e cartea asta?

Ne-am obişnuit deja ca unele cărţi să fie promovate printr-un mecanism bine pus la punct de publicitate. Cinste celor care ştiu să promoveze autorii şi cărţile lor. Cred sincer că oricine stă pe margine şi nu decide că poate să înveţe din aceste tehnici de promovare a cărţii nu are decât de pierdut. E nevoie mai mult ca niciodată să promovăm lectura fiindcă, fără îndoială, cărţile fac lumea mai bună. Iar Un bărbat pe nume Ove (Editura Art, 2017) e o carte care face lumea un loc mai bun. Da, chiar aşa de bună e cartea asta.

Nu e un tratat de filozofie. Şi nu are nici complexitatea prozei lui Pessoa, nici substraturile prozei lui Beckett. Dar nu e nici o carte scrisă fără talent sau fără sare şi piper. E o carte cu umor, scrisă bine. Cu un personaj atent conturat, dezvoltat ca la carte. Cu un mic mister care, atunci când se dezvăluie, spre finalul cărţii, te face să laşi să curgă un şuvoi de lacrimi pe care ţi l-ai stăvilit până atunci. Faptul că o carte îţi trezeşte astfel de emoţii şi-ţi educă empatia nu poate să fie decât un lucru bun. Iar asta face din Un bărbat pe nume Ove o carte bună, cel puţin dintr-un punct de vedere.

De vrei să-l pui pe raft între Ulise, de James Joyce şi Ulysses, 732, de Mircea Mihăieş, ei da, s-ar putea să nu fie locul cel mai potrivit (deşi ai deplină libertate să faci asta dacă aşa doreşti). Să vrei să-l plasezi undeva jos, de teamă că oaspeţii te vor critica pentru alegerile făcute, iarăşi nu e cazul. Un bărbat pe nume Ove îşi găseşte cel mai bine locul în bibliotecă pe lângă Singurătatea numerelor prime, de Paolo Giordano şi O iubeam, de Anna Gavalda. Cam acestea ar fi reperele clare pentru a înţelege, dintr-un punct de vedere strict, măsura în care cartea poate fi considerată bună.

Am exersat şi eu, recunosc, acelaşi scepticism în legătură cu unele cărţi. Nu mi-am pus aceeaşi întrebare, ci doar m-am ferit, instinctiv, să mă arunc în mulţimea care citea, la unison, aceeaşi carte. Am preferat să citesc mereu altceva, doar ca să fiu puţin contra curentului. Numai că cea de-a doua jumătate a anului a venit cu nişte cărţi extrem de bune, citite de mai toţi în cor, m-au făcut să-mi regândesc pornirea de mai sus: am citit şi eu, cu aceeaşi exaltare, în rând cu ceilalţi, mânaţi de-acelaşi entuziasm pentru carte, Zile de Crăciun, de Jeanette Winterson, Fiica ascunsă, de Elena Ferrante, Trei etaje, de Eshkol Nevo, Muza, de Jessie Burton şi Ruta subterană, de Colson Whitehead. M-am bucurat de fiecare în parte, de traducerile exemplare, de faptul că au ajuns până la noi, în scurt timp de la publicarea lor în afară, cărţi la care cu nu foarte mulţi ani în urmă nu am fi avut acces.

Nu vreau să vă conving să-l citiţi pe Fredrik Backman dacă simţiţi că scepticismul nu vă dă pace. Deşi aş spune că romanul ştie să deschidă inimile în această privinţă. Ove e un personaj complex, cu multe straturi pe care le descoperiţi pe măsură ce veţi citi cartea. Pagină cu pagină, îl înţelegeţi şi mai mult pe Ove. Veţi dori să fiţi ca el, să aveţi aceeaşi disciplină, aceeaşi manieră de a face lucrurile organizat şi temeinic. Iar motivele lui Ove sunt întotdeauna dintre cele mai serioase. Dacă vreţi definiţii noi şi diferite despre iubire, tristeţe, prietenie, traiul într-o comunitate, în această carte le veţi găsi pe toate. Dacă vă doriţi să zâmbiţi, să râdeţi, să vărsaţi câteva lacrimi şi să vă simţiţi inima mai uşoară, capitol după capitol, atunci puteţi citi cu încredere Un bărbat pe nume Ove. Chiar aşa de bună e cartea asta.

Cred însă că cel mai mult cartea e despre regăsire, despre puterea de a merge mai departe, despre a înţelege lumea atunci când deschizi cu adevărat inima şi, odată cu ea, şi ochii. Nu este o temă uşoară şi a scrie despre un mod de a da piept cu viaţa este greu în egală măsură. A şti cum să dezamorsezi mecanismele care ţin emoţiile în frâu, din nou, nu e o artă pe care o mânuieşte oricine. Iar astfel de lucruri fac din această carte o alegere potrivită din multe, multe puncte de vedere. Fiindcă tot aşa cum uneori speri că cineva o să pună mâna pe o carte în librărie după ce a citit o recomandare sau o recenzie scrisă de tine, la fel de la o astfel de carte scriitorul o să spere că unui cititor i se va schimba viaţa în bine. Iar ăsta nu are cum să fie vreodată un lucru rău. Chiar aşa de bună e cartea asta.

2 comentarii
  1. Cristina A

    O recenzie cum imi place mie! Felicitari, chiar mi-ati starnit interesul sa cumpar si sa citesc cartea asta, eram si eu impotriva “curentului”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *