Ca să lași înțelegerea să se oprească

la ceea ce nu poate fi înțeles este o mare realizare.

Cei care nu pot s-o facă vor fi distruși în

sfâșierea cerului.”

(Chuang Tse: XXIII)

 

Pornind de la obsesia oamenilor pentru controlarea și transformarea mediului înconjurător (fără a ține cont de dezvoltarea organică a acestuia) și de la unul dintre cele mai mari mistere ale lumii vii, creierul uman (mai ales a părții sale inconștiente, manifestate sub forma visului, cea pe care o stăpânim și o cunoaștem cel mai puțin), romanul Ursulei K. Le Guin aduce în discuție întrebări fundamentale privind condiția umană: Care este natura visului? Cum funcționează creierul uman? Poate fi îmbunătățită natura umană? Vom deveni oameni mai buni dacă vom putea fi programați să renunțăm la egoism, agresivitate, dorință de putere? Cât de multe îți este permis să faci în numele binelui?

Având în principal doar trei personaje (alături de un administrator dependent de marijuana și o secretară mereu cu ochii în computer), romanul este format mai degrabă din scenarii alternative. Un om absolut normal („omul din mijlocul graficului”, cel care la toate testele primea punctajul de mijloc, așadar un om absolut banal) descoperă că are puterea de a schimba lumea prin visele sale. Nu știe de unde îi vine puterea asta, nu știe cum s-o folosească și nici cum s-o oprească. Incapabil să se sinucidă, devine dependent de medicamente care să-l împiedice să doarmă, ajungând astfel să fie tratat de un psiholog specializat în hipnoză și analiza viselor. Cu ajutorul unui aparat destinat să măsoare activitatea creierului în timpul somnului, Augmentor, doctorul își dă seama că se poate folosi de pacientul său pentru a crea o lume mai bună, o lume fără poluare și fără războaie, fără oameni bolnavi fizic sau psihic, o lume ce trăiește în pace și în care toți oamenii sunt la fel (gri, fără variații de culoare). Ca orice utopie, sună bine, dar în practică se dovedește dezastruoasă.

Există două mari obsesii cărora omul nu le poate rezista (sunt mult mai multe, dar două mi se par fundamentale). Una este dorința de a controla și stăpâni mediul înconjurător (să-i zicem, tentația demiurgică). Oriunde ar trăi, prin firea sa, omul schimbă destinația naturală a lucrurilor și le adaptează nevoilor sale. Asta o face atât în mod intenționat, cât și ca o consecință firească a felului său de a fi: omul își face lumea după chipul și nevoile sale. Cea de-a doua obsesie (mai puțin conștientizată) este efortul susținut al creierului uman de a înțelege lumea, dorința sa de a da un sens unei lumi ce nu e guvernată de un sens rațional, ci unul organic. Ce poate face o minte rațională nevoită să trăiască într-o lume irațională, dacă i se dă posibilitatea de a o controla rațional? Evident, începe să o transforme, în încercarea de a o adapta nevoilor sale. având puterea de a schimba lucrurile, orice om visează să devină demiurg.

Cartea mi-a adus un pic aminte de recentul film al lui Luc Besson, Lucy (idee bună, ecranizare dezastruoasă), care demonstra că, în condițiile în care ne-am putea folosi creierul la capacitate maximă, am putea controla nu doar propriul organism, ci întreaga lume. În film, controlul ăsta era voit și era posibil ca urmare a acțiunii unui drog foarte puternic, pe când în carte transformarea se făcea prin intermediul hipnozei și al visului, ceea ce ducea la rezultate surprinzătoare și neașteptate: ce puteai enunța rațional („fă să nu mai existe războaie în lume”), era pus în practică prin intermediul părții iraționale a creierului (rezulta o planetă fără războaie pentru că toți oamenii fuseseră nevoiți să se alieze ca să facă față unei amenințări extraterestre).

Creierul uman este un mecanism complex, ale cărui fundamente, raționale și iraționale deopotrivă, scapă omului, deși (sau poate tocmai de aceea) este guvernat de ele. Pentru a avea un model al funcționării creierului uman, ar trebui să-l putem privi cumva „din exterior”, ceea ce, pentru orice om este imposibil. Chiar dacă știința ar reuși să conceapă o mașină capabilă să ofere o explicație a funcționării creierului (ceea ce-și propusese să facă și psihologul din carte), e greu de spus dacă am putea avea acces la ea rațional. Unul dintre cele mai vechi eforturi conștiente ale omului a fost chiar cel de a da un sens lumii, de a o înțelege, de a o încadra într-un sistem rațional capabil să o „explice”. Problema e că rațional este doar omul, lumea are alte fundamente după care se conduce, fundamente ce nu țin cont de nici de dorința omului de a exista un sens în lume, nici de încercarea lui rațională de a o înțelege.

Există o falie, momentan de netrecut, între istoricul nostru de mamifere și începutul condiției de om. Purtăm în noi instincte pe care nu le putem controla, pe care uneori nu le putem înțelege, dar care fac parte din ființa noastră, alături de acțiuni voite, pe care le cultivăm în încercarea de a fi mai buni și de a trăi într-o lume mai bună. Există, însă, cea mai bună dintre toate lumile posibile? Și, dacă ar exista, cum putem ști că am ajuns la ea? Până la urmă, dorința omului de a schimba lumea poate fi dăunătoare chiar și atunci când e animată de cele mai bune intenții, iar visele mesianice se transformă ușor în coșmaruri. Dacă somnul rațiunii naște monștri, somnul iraționalului ce poate naște?

somnul-ratiunii-naste-monstrii

 (sursă foto)

Sfâșierea cerului, Ursula K. Le Guin, Ed. Trei, 2013, trad. Roxanda Brânceanu, col. „Epsilon. Science Fiction” – Comandă cartea online de la Cărturești!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Avatar

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


Un comentariu
  1. Pingback: Săptămîna SF&F: 15 – 21 martie 2015 | Galileo Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *