George-Ștefan Niță a debutat anul trecut cu volumul de poezie „Tata nu are cal”, Editura Tracus Arte. Volumul a fost desemnat câștigător al premiului „Alexandru Mușina”, în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a patra. Juriul a fost format din Al. Cistelecan (președinte al juriului), Caius Dobrescu, Radu Vancu, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuş.
În familiile disfuncționale e loc de orice. Scenele casnice în care personajele au roluri când fixe, când mobile fac loc și unui limbaj în continuă transformare.
Deși l-am folosit, îmi e teamă de cuvântul disfuncțional, înseamnă că există familii funcționale. Iar eu nu cred în dihotomia asta. Doar că unele familii sunt mai disfuncționale decât altele. Într-o anumită măsură, suntem cu toții puțin săriți de pe fix. Și totul pleacă de acolo, din acel mediu.
Posibilitățile într-un cadru fără limite „clare” pot duce (și) la autodistrugere. Care sunt limitele autorului atunci când își imaginează personajele? Cum e în cazul tău?
Apreciez poveștile simple și curajoase, care știu de la bun început ce vor să transmită. Fără vorbărie inutilă, fără înflorituri. E al dracului de greu să faci asta. Așa că mă bucur când dau de cineva care nu ține cont de convenții (fie el autor sau regizor). Excepțiile sunt puține, dar interesant de găsit. În ce mă privește, nu încerc să impun nicio limită personajelor. Cu toate astea, scriu poezie cu o frică de ridicol imensă (încă îmi lipsește curajul, asta e!). Stau cu piciorul pe o pedală de frână imaginară și încerc să spun ce văd fără patetisme și drame inutile. Să transmit ce vreau să transmit și s-o tai de acolo.
Odată ce învățăm „răspunsul corect” la anumite întrebări, ce facem cu varianta noastră de răspuns corect?
Habar n-am. O păstrăm ca pe un suvenir pentru vremuri mai puțin inspirate. Mi-a rămas în cap o chestie pe care ne-a spus-o Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, că e bine să cunoaștem regulile unei povestiri ca să le putem încălca. Așa și cu „răspunsul corect”, e bine să-l știm ca să-l ignorăm. Prefer dioptriile mele.
Unele acțiuni ale unor personaje imprevizibile pot fi previzibile și viceversa. Cum te simți la sfârșit, când le-ai trasat direcția?
E plăcut sentimentul ăla în care simți că ai scos de la un personaj tot ce s-a putut. Că are un început, un mijloc și-un sfârșit. Ce-i drept, e un sentiment pe care l-am încercat mult prea puțin. Doar ce-am debutat. În „Tata nu are cal” mi-a fost cel mai greu să îmi găsesc o voce proprie, nefalsificată. După multe texte aruncate și modificate, am început să mă gândesc și la forma pe care vreau s-o dau volumului și ce să fac cu personajele. Cum aveam foarte multe texte legate de familie, mi-a fost relativ ușor să construiesc prima parte. Cât de clar am făcut-o, nu știu, rămâne de văzut.
Ce face limbajul pentru tine, există reciprocitate între tine și el, un status „incert”, mici trădări?
Întotdeauna. Dacă îmi mai aduc bine aminte, limbajul și limba, termeni folosiți absolut liber aici, formează gândirea. Ori eu ceva gândesc și alta spun. Ca un joc. Unii ar numi chestia asta lipsă de seriozitate.
Ai câștigat premiul „Alexandru Mușina” cu volumul de debut, „Tata nu are cal”. Cum te simți după debut și după acest premiu?
Puțin mai încrezător. Premiul „Alexandru Mușina” a fost o surpriză frumoasă. Nu mai aveam așteptări de la volumul ăsta, eram plictisit de el, așa că m-am bucurat să știu că o să fie citit și de altcineva. Până la urmă, asta mă interesează cel mai mult, să își găsească cititori. Cred cu tărie că o carte trebuie să se exprime singură, organic. Dacă e bună, o să se audă de ea, dacă nu, nu!
George-Ștefan Niță (n. 1985) a studiat Etnologie și Antropologie Culturală în București și Bordeaux. A participat la atelierul de scriere creativă susținut de Marius Chivu și Florin Iaru și la atelierul de poezie al Simonei Popescu. A debutat în poezie cu volumul Tata nu are cal, manuscris câștigător al concursului pentru debut în poezie „Alexandru Mușina”.
