Citisem Bastarda Istanbulului şi, de la jumătate încolo mă dezamăgise. Dacă o prietenă nu mi-ar fi făcut cadoul Lapte negru, spunîndu-mi că  e vorba despre experienţa scriitoarei după ce a născut, n-aş fi citit cartea asta, după cum probabil n-aş fi pus mîna pe nici o altă carte de Elif Shafak prea curînd. Aş fi avut numai de pierdut.

Lapte negru (editura Polirom) e mărturisirea unei femei care de cînd se ştie s-a identificat cu scrisul şi a cărei ordine interioară e schimbată de faptul că devine mamă. Este vorba despre „cercetările“ pe care o scriitoare le face în legătură cu maternitatea înainte să aibă un copil şi despre poveştile altor scriitoare care au avut copii şi au vrut să scrie în continuare. Poate pentru un bărbat sună bizar, pentru că s-ar putea să nu vadă contradicţia. Pentru o femeie greutatea de a le face pe amîndouă cît poate de bine poate naşte drame.

După ce a născut, Elif Shafak a făcut depresie post partum. Lapte negru e scrisă ca o formă de terapie: e şi despre experienţa ei cu depresia, şi despre viaţa ei de dinainte de a deveni mamă, şi despre dorinţe contradictorii, (nevoia de scris şi cercetare şi dorinţa de a avea un copil) şi, cum spuneam, despre alte scriitoare care au cîntărit la un moment dat între aceste două opţiuni care se armonizează greu: aceea de a avea copii şi cea de a fi scriitoare profesionistă.

Cartea lui Elif Shafak atinge foarte multe puncte sensibile pentru traseul unei femei care vrea să facă din scris o meserie. De la eforturile pe care trebuie să le depună pentru a fi luată în serios ca „minte“, la dificultatea de a construi în abstract, cîtă vreme rolul de mamă presupune extrem de puţine ore de somn concret şi multe alte urgenţe, la fel de concrete.

Sursa

Pe un ton apropiat şi lipsit complet de morgă, Elif Shafak discută despre toate contradicţiile astea folosindu-se de cîteva personaje care sînt de fapt laturi ale propriei personalităţi. Le numeşte Degeţici, sînt membrele haremului interior şi împreună formează Corul Vocilor Disonante: Mica Domnişoară Practică, Doamna Derviş, Domnişoara Cehoviana Ambiţioasă, Domnişoara Cinica Doctă, Mama Budincă de orez, Blue Belle Bovary. Degeţicile măsoară cam zece centimetri şi cîteva sute de grame fiecare, dar sînt foarte autoritate şi fiecare vrea să aubă întîietate în faţa Marelui Eu.

Shafak îşi dramatizează în felul ăsta sinele, totul pe fondul învăţăturilor sufite (de care e foarte absorbită), care spun că fiinţa umană, ca reflexie a universului, e o sumă de contradicţii şi incongruenţe:

Să fii om, prin urmare, înseamnă să trăieşti cu o întreagă orchestră de voci contradictorii şi de sentimente amestecate. Ar putea fi o experienţă rodnică şi edificatoare, dacă n-am fi înclinaţi să-i ridicăm în slăvi pe unii membri ai acelei orchestre interioare în dauna altora. Ne reprimăm multe aspecte ale personalităţii pentru a fi în concordanţă cu imaginea perfectă la înălţimea căreia încercăm să trăim. Astfel, înăuntrul nostru există rareori – dacă nu chiar niciodată – democraţie, în schimb există o oligarhie bine instaurată, în care unele voci domnesc peste restul.

Efortul ei, şi al multor altora, scriitori sau nu, este de a pacifica aceste voci, de a le pune să cînte împreună, fără să se mai saboteze. E mai greu de făcut, dar pentru ea scrisul a fost o cale. Cel puţin scrisul acestei cărţi.

Sursa

Sînt teribil de multe lucruri pe care le atinge aici şi toate au de-a face cu spulberarea unor mituri despre ce înseamnă să fii femeie, ce înseamnă să fii mamă şi cum ar trebui să te simţi, dată fiind condiţia ta. Ieşind, în sfîrşit din casă, cu copilul în căruţ, Shafak află de la alte femei că ce simte ea nu e nici anormal şi nici rar întîlnit. Starea de euforie şi împlinire pe care se presupune că ar trebui s-o trăiască femeile în timpul sarcini şi după naştere e ceva destul de rar, deşi toată lumea vorbeşte despre asta şi propovăduieşte modelul. Ce se întîmplă mai des, lucru despre care se vorbeşte, în schimb, foarte rar, e senzaţia de neputinţă, de panică, de inadecvare, de angoasă, de epuizare, de nervi şi sfîşiere.

Am fost surprinsă să descopăr cît de multe trecuseră prin turbulenţe emoţionale asemănătoare. De ce n-am ştiut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-şi ţin bebeluşii în braţe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan şi rămînem o vreme ameţite.

Cum să mai scrii, cum să mai citeşti, cînd s-ar putea să nu mai ai energie şi interes nici să te speli pe cap? Ei i s-a întîmplat şi foarte multor altora.

În funcţie de tema pe care vrea să o atingă, Elif Shafak vorbeşte despre experienţele multor altor scriitoare, din medii şi timpuri foarte diferite. De la Louisa May Alcott şi Jane Austen, la Hélène Cioux, scriitoarea turcă invocă episoade din biografiile unor scriitoare foarte valoroase care au reuşit să-şi scrie cărţile fie crescînd copii, fie  alegînd să nu fie niciodată mame, ca Simone de Beauvoir sau Iris Murdoch, de pildă. Nici una dintre opţiuni nu a fost însă uşoară, pentru că rolurile pe care societatea le prescrie nu sînt, cum bine ştim, ajustabile după propriul confort. Aşa că, date fiind condiţiile, de mirare nu e, cum zice şi ea, că de-a lungul secolelor femeile nu prea au scris. Dimpotrivă, te miri că au reuşit să scrie în ciuda regimului care le-a fost rezervat.

Se întreabă – retoric, cum altfel? –  dacă Shakespeare ar fi avut o soră, scriitoare foarte talentată, ar fi scris cărţi sau ar fi făcut copii? Le-ar fi putut face pe amîndouă? Ştim clar răspunsul, ştiind care au fost de-a lungul timpului cerinţele din partea unei femei şi gîndind-te cît de greu e şi azi. O mică dovadă:

Uneori, cel mai mare premiu pe care speră să-l primească o scriitoare nu e nici Man Booker Prize, nici Orange Prize, ci o bonă plăcută şi muncitoare. E un vis împărtăşit de multe dintre ele să audă cele cinci cuvinte magice: „Şi bona i se decernează….“ Nu-i de mirare că unele dintre bursele cîştigate de Sylvia Plath erau înregistrate ca „burse pentru bonă“ – bani cu care putea să angajeze o persoană calificată pentru a găsi astfel timpul şi energia pentru a scrie.

Da, un vis destul de scump, care nu vine la pachet cu bebeluşul, în cele mai multe cazuri…

După tot ce am povestit pînă acum aţi putea crede, pe bună dreptate, că Lapte negru e o carte care cade greu, că e probabil apăsătoare, dar să ştiţi că nu e deloc aşa, dimpotrivă. Nu-mi dau seama cum a reuşit, dar i-a ieşit ceva tonic, cu adevăruri supărătoare privite în faţă, dar şi cu o perspectivă finală cu potenţial funcţional.

Sursa

Unul dintre căştigurile cu care am rămas citind cartea asta e şi că am aflat o mulţime de amănunte foaaarte intrigante despre experienţele altor scriitoare, inclusiv despre ale unor femei pe care nu le-aş fi considerat, în mod automat scriitoare, deşi au cărţi publicate. Zelda Fitzgerald e un exemplu, cu o poveste prea complicată ca s-o dezvolt aici. Un alt lucru cu care m-am ales e  că am auzit de nume care pînă acum nu-mi trecuseră pe la ureche şi care mă interesează: Sandra Cisneros, Audre Lorde, Rita Mae Brown (a scris Rubyfruit Jungle, o carte care contestă privirea dominantă în legătură cu sexualitatea şi cu lesbianismul, în special) sau Halide Edip Adivar,  feministă otomană, activistă politică şi romancieră.

Apoi, am citit cu mare interes paginile în care se discută despre greutatea femeilor de a scrie despre sex şi m-a impresionat curajul cu care Elif Shafak s-a decis să vorbească  despre cum femeile intelectuale se folosesc de haine pentru a-şi masca corpul, cultivînd vechea scindare trup-minte, în care mintea e sus, iar trupul trebuie supus:

Poate că m-am transformat în Doamna Ceapă. O femeie care se fereşte să atragă atenţia asupra Trupului ei fiindcă vrea să fie reprezentată de Creierul ei şi care se îmbracă în straturi cînd iese în lume. Mă ascund mereu în spatele hainelor folosindu-le ca pe o armură. Şi de cîte ori pozez pentru un interviu am grijă să nu zîmbesc prea mult ca să nu fiu considerată superficială într-un mediu dominat de bărbaţi. Mă  strădui să par al naibii de serioasă şi adesea mai în vîrstă decît sînt.

Cred că dacă genul acesta de cărţi ar circula într-un număr mai mare şi ar fi citite fără prejudecăţi, femeile care au avut măcar o dată în viaţă una sau alta dintre problemele despre care vorbeşte Elif Shafak s-ar simţi mai puţin ciudate, defecte, incapabile  sau  superficiale şi s-ar iubi măcar un pic mai mult.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


3 comentarii
  1. Alina PurcaruAlina Purcaru Post author

    Asta e adevarat, ar fi fost minunata sa insiste mai mult, mai in detaliu, pe povestile unora dintre scriitoare. Dar, pe de alta parte, cred ca e o carte scrisa in asa fel incit sa reuseasca sa ajunga si la cine nu e familiarizat cu cartile si biografiile autoarelor pe care le pomeneste. Si probabil s-a temut sa nu intrerupa curgerea povestii ei cu comentrii prea lungi de istorie literara sau mentalitati. Asta ma gindesc ca s-a intimplat. Dar mi-ar fi placut sa fi analizat, cum spui tu, mai pe indelete, cel putin situatiile limita prin care au trecut anumite scriitoare.

    Reply
  2. Lavinia

    Eu am citit-o chiar cind eram insarcinata si imi imaginam cum n-o sa am tocmai eu o depresie post-partum, ca de fapt daca vrei, poti trece peste si ca in general e o fita. Wrong!
    In alta ordine de idei, imediat ce-am terminat-o am si cititt Sandra Cisneros, de care auzisem, dar numai atit, si mi-am facut la rindul meu lista de lecturi feminine/feministe.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *