Începe minunat cel mai nou roman al lui Kazuo Ishiguro, Uriaşul îngropat :

Dacă ai fi vrut să găseşti un drum şerpuit sau o pajişte liniştită de felul celor ce aveau să aducă mai tîrziu faima Angliei, ai fi căutat mult şi bine. În locul lor, erau kilometri întregi de pămînt părăsit şi necultivat; ici şi acolo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte şi mlaştini mohorîte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetaţie, adesea complet luate în stăpînire de natura sălbatică. Rîurile şi mlaştinile erau complet acoperite de ceţuri îngheţate, ce le conveneau de minune uriaşilor care pe atunci încă mai trăiau în zonă.

Perioada pe care o evocă acest început de roman este una cu adevărat învăluită în ceaţă, pentru că acoperă un interval din istoria Angliei despre care se cunosc, în continuare, foarte puţine lucruri. Este vorba despre ceea ce a urmat după retragerea romanilor şi pînă la cucerirea normandă, din 1066, o bucată de istorie marcată de conflicte locale, de invazii felurite şi de rivalităţi, evenimente violente peste care plutesc fragmente de legendă despre marele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde.

Kazuo Ishiguro nu  recicleză însă vechi legende medievale, chiar dacă figura lui Arthur  respiră în foarte multe dintre cotloanele cărţii, resuscitată de prezenţa lui Sir Gawain, bătrînul cavaler care este unul dintre personajele cu greutate din Uriaşul îngropat. Ceea ce îşi propune Ishiguro este cu totul altceva decît un roman de atmosferă, cu detaliu credibil şi interpretări ale vechilor mitologii britone. Chiar dacă totul pare verosimil, ca reconstituire de fundal  istoric ‒autorul însuşi a povestit că a documentat foarte serios perioada de care se ocupă ‒ miza e în alt registru. Ceea ce îl interesează, de fapt, pe scriitorul britanic este trecutul şi substanţa lui evanescentă, cameleonică, înşelătoare şi, foarte adesea, violentă. Uriaşul îngropat este, la acest nivel, o interogaţie despre natura amintirilor, despre fragilitatea memorie şi, încă şi mai problematic, despre  rostul pe care memoria comună, amintirile pe care le putem împărtăşi, corecta, completa şi verifica  îl au în viaţa noastră. Mai concret chiar, felul în care ele, aceste cadre instabile din trecut,  ne condiţionează toate relaţiile: de la cele mai intime, la cele cu lumea exterioară.

Toate aceste întrebări se acumulează  pe parcursul unei poveşti foarte lente  prin care înaintează două personaje ajunse la vîrsta senectuţii: Axl şi Beatrice. Sînt doi soţi britoni care, asemenea tuturor semenilor din satul în care trăiesc, îşi pierd, pe zi ce trece, amintirile: pe cele legate de viaţa lor intimă, ca şi pe cele care implică istoria locului şi toate evenimentele din trecut. Cauza acestui fenomen care îi transformă pe toţi în nişte cvasi-amnezici este o ceaţă emanată de o dragoană, pe care mai mulţi îşi pun în gînd să o omoare.

Axl şi Beatrice sînt urmăriţi, în această poveste, de-a lungul unei călătorii în care pornesc cu gînd să ajungă în satul în care trăieşte fiul lor, cu care au pierdut de foarte mult timp orice legătură. Mereu trebuie să păstrăm în minte, pe măsură ce avansăm pe firul întîmplărilor, faptul că cei doi nu îşi amintesc ce s-a întîmplat cu adevărat, nici  ce a fost bine, nici ce a mers rău, iar ăsta e un  detaliu care te solicită, ca cititor, într-un mod care nu-ţi dă voie să fii pasiv. Toate premizele de la care pleacă orice crîmpei de istorisire sau de explicaţie ar încropi cei doi sunt, din start, minate de acest amănunt: totul se bazează pe amintiri pe jumătate şterse sau în curs să fie cu totul înghiţite de valul de ceaţă care învăluie lumea lor întreagă.

Arthur-Pyle_Sir_Gawain

Sursa

În drum, Axl şi Beatrice întîlnesc alte figuri, a căror identitate e la fel de ascunsă ca ale lor: un războinic saxon care, la rîndul lui vrea să ucidă dragoana, un puşti care îl însoţeşte şi care are propriile lupte de dus la capăt şi pe Sir Gawain, cavaler de nădejde în oastea lui Arthur, acum un bătrîn cu alură donquijotescă, însoţitor din umbră al acestui alai neobişnuit. Există, în Uriaşul îngropat, cîteva personaje cheie: barcagii. Ei sînt paznici ai unor adevărate garniţe dintre lumi şi dacă un cuplu vrea să ajungă pe una dintre insule, va trebui să treacă printr-o probă care implică memoria. Barcagiul îi întreabă pe fiecare care e cea mai preţioasă amintire comună şi în funcţie de răspuns, trec împreună sau rămîn pentru totdeauna despărţiţi.

Aici e una dintre marile mize ale cărţii: în amintirile care pot fi împărtăşite, şi, prin urmare, corectate, căci e lucru cunoscut că mintea noastră corijează, în timp, ceea ce recuperează, de una singură, din trecut. Altă miză ţinteşte relaţia dintre uitare şi amintire: ar fi mai bine pentru pace (între clanuri războinice, între iubiţi sau între  contrariile din fiecare dintre noi) să nu ne mai amintim anumite lucruri, chiar dacă ele sînt esenţiale? În Uriaşul îngropat, dacă ceaţa uitării se va ridica, odată cu uciderea dragoanei, oamenii îşi vor aminti totul: şi momentele de strălucire împărtăşită, dar şi vechile războaie. Acestea sînt întrebările tari din cartea lui Ishiguro, primul roman publicat în zece ani, după Să nu mă părăseşti, o carte care cu siguranţă îţi intră  în circuitul dur al amintirilor de lectură.

loversSursa

Există şi o parte dificilă:  ritmul de o lentoare rarisimă, ca şi puţinătatea datelor pe care le aduni, pe parcursul poveştii, despre identitatea personajelor riscă să devină…adormitoare. Mi-a luat cam o lună să termin romanul, din cele mai bune şi din cele mai nesuferite motive. Unele  părţi  m-au interesat atît de mult încît am stat să le descos în amănunt. ŞI-au cerut timpul lor pentru meditat, cercetat, pus întrebări. Am simţit inclusiv nevoia să mă uit la un documentar despre Anglia (care nu era încă Anglia) de după retragerea romanilor. Despre relaţiile cu triburile saxone şi varii rivalităţi. Dar au fost şi adevărate tunele prin care am înaintat întrebîndu-mă unde duc şi cînd or să se termine: prea multe necunoscute pentru care nu există indicii, prea multe alte detalii care nu ajută la nimic altceva decît să prelungească un deja greu de suportat efect de ceaţă.

Trăgînd linie, Uriaşul îngropat e o carte în care nu e bine să te arunci căutînd firul epic şi un ritm propriu  ficţiunii care mizează pe întoarcerea la poveste. În romanul lui Ishiguro nu ne întoarcem la poveste decît pentru a experimenta, pe propria piele de cititori, ce înseamnă golul pe care îl lasă ştergerea trecutului: din ce şi cum să faci o poveste atunci cînd nu lucrezi decît cu necunoscut, mai mult, cu necunoscut care se amplifică pe zi (pagină!) ce trece. E un roman care demonstrează, prin însăşi forma şi prin stilul în care e scris, blocajul pe care ni-l impune o relaţie compromisă cu memoria şi cu ceea ce numim istorie şi trecut. E o carte cu mize complicate şi îţi cere să ai răbdare să i le descoperi, nu doar să urmăreşti, pasiv, un fir al acţiunii întins la vedere de un narator abil. Înţeleg că se pregăteşte şi un film, ceea ce e ca şi cum ar anunţa că vor să ecranizeze Aleph-ul lui Borges.

Uriaşul îngropat este tradus de Vali Florescu şi a apărut vara aceasta la Editura Polirom.

Cumpără cartea de la Cărturești!

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *