Bookaholic

Citindu-l din ce în ce mai mult pe Patrick Modiano, la distanțe considerabile de timp (o carte la trei-patru luni), îmi dau seama că este unul dintre scriitorii aceia pe care vreau să-i citesc în întregime, fără rest, pentru frumusețea frazelor, pentru abilitatea lui extraordinară de a jongla cu spațiul și cu timpul, pentru fugile personajelor sale, pentru atmosfera aceea misterioasă, încărcată, uneori greu de respirat, alteori savuroasă, pentru vagul intrigilor sale subțiri, pentru Parisul regăsirilor, sau, pe scurt, pentru literatura sa de calitate.

Probabil că nu mă voi opri prea curând din proaspătul ritual trimestrial de lectură a unei cărți semnate de autorul francez a cărui notorietate a crescut de la începutul lui octombrie 2014, odată cu primirea Premiului Nobel pentru Literatură. Și poate că e numai bine așa.

Așadar, după ce în mai citeam Călătorie de nuntă (cronica Oanei aici), sfârșitul lunii august m-a prins privind Orizontul și minunându-mă. Cei care au citit impresiile mele de lectură în legătură cu Bulevardele de centură, Micuța Bijou sau Caterina Categoric au remarcat că în fiecare material pun accentul pe cât de importante sunt pentru Modiano rătăcirile prin trecut, Parisul secolului trecut, fuga de lume. Orizontul nu face excepție de la „regulă”, ci, dimpotrivă, intră în același tipar.

Farmecul cărților sale, greu de povestit din punctul meu de vedere, stă tocmai în mutarea constantă a centrului de greutate, în surprinderea unor personalități diferite în, culmea!, situații similare, în dozarea tainelor personajelor, în stil și-n încrederea în cititorii săi – Patrick Modiano nu-și înșeală cititorii niciodată, e cât se poate de onest, și nici nu-i subestimează, le lasă multe spații albe, de completat în funcție de imaginația și sensibilitatea lor.  Prin urmare, chiar dacă temele sale pot fi limitate la un număr, chiar dacă obsesiile sale se regăsesc în toate volumele lui (zic eu că cele șase cărți de-ale sale pe care le-am citit sunt suficiente pentru a susține remarca aceasta), sunt multe variațiuni pentru a continua să-l cumpărați și să-l citiți, odată cu fiecare nouă traducere.

De data aceasta, în Orizontul (2010) avem un personaj scriitor get beget (fac referire la pseudo-scriitorul din Bulevardele de centură, de pildă), Jean Bosmans, care este, pe rând, protagonist și narator – romanul pendulează între un narator-observator, impersonal, și un narator la persoana I singular.

De ceva vreme, Bosmans îşi rememora cîteva episoade din tinereţe, episoade disparate, frînturi, figuri fără nume, întîlniri fugitive. Toate aparţineau unui trecut îndepărtat, dar, pentru că secvenţele acestea nu aveau legătură cu viaţa lui ulterioară, rămîneau suspendate, într-un prezent perpetuu. Avea să se gîndească mereu la ele, fără să găsească vreodată răspunsuri. Aveau să rămînă pentru totdeauna nişte cioburi enigmatice de amintiri. Începuse să facă o listă, încercînd să găsească măcar cîteva puncte de reper: o dată, un loc precis, un nume pe care nu ştia să-l scrie. Își cumpărase un carnețel Moleskine cu copertă neagră și-l ținea în buzunarul interior al hainei, ca să-și poată lua notițe ori de câte ori îi fulgera prin minte una dintre acele fărâme de amintiri. I se părea că încearcă să dezlege o pasiență. Însă întorcându-se pe firul timpului simțea uneori un regret: de ce urmase un anume drum, și nu altul? (pp. 7-8)

Jean este un tip sensibil, bântuit de fantomele trecutului, incapabil să întrevadă un viitor – acea linie a orizontului este mult prea neclară, prea întunecată de trecut, privirea e mereu îndreptată înapoi, și nu înainte. Este romancier – vocea sa, a prezentului, ni-l dezvăluie după multe cărți publicate. Încearcă să recupereze bucăți din trecutul îndepărtat, cu ajutorul agendei sale Moleskine unde nota succint câteva ceva despre oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul timpului. Viața lui pare prinsă, suspendată între două planuri temporale, cel de romancier aflat la început de drum, angajat la o librărie-editură (Sablier) micuță și prăfuită din Paris, discret, mereu pe fugă, și acela în care, la o distanță de mai bine de patruzeci de ani, aproape de bătrânețe, încearcă să pună cap la cap piesele unui puzzle incomplet: relația sa amoroasă stranie cu Margaret Le Coz și dispariția ei fără urmă.

Întâlnirea dintre el și Margaret este întâmplătoare, într-un metrou aglomerat, iar asemănările dintre ei îi unesc puternic.

Margaret este o tânără timidă, născută la Berlin, cu o copilărie și adolescență în Franța, mai mult în internate decât alături de părinți (pe care doar îi amintește, vag, discurs din care înțelegem că relația cu mama ei fusese foarte complicată), cu slujbe mărunte – chelneriță, guvernantă, dactilografă, secretară, traducătoare din germană în franceză – și traume puternice.

Amândoi se ascund în Paris, trăiesc în cartiere retrase și-și schimbă locuințele des, să nu poată fi găsiți de fantomele lor – dacă pe ea o urmărește Boyaval, un tip agresiv și enigmatic, pe el nu-l lasă în pace mama sa (și partenerul ei), care, de fiecare dată când îl găsește, îl tratează cu un aer de superioritate, îi cere bani și-l batjocorește. Așa că ambii socializează puțin spre deloc, discuțiile lor sunt scurte și cât mai vagi, întâlnirile lor au loc în spații de tranzit – mai ales în gară, dar și în cafenele, parcuri, pe străzi -, încearcă să evite orele de vârf, simt că-i pândește pericolul la fiecare pas – lucru care, de altfel, îi împiedică să-și făurească un viitor, împreună sau separat. Prezentul este locuit de trecut, de amintirile care revin iar și iar, de formele întunecate, de granița atât de subțire dintre realitate și fantasme.

La o adică, cine îi împiedica să plece pur și simplu, într-o zi, din Paris, spre alte orizonturi? Erau liberi (p. 43).

Foarte interesantă mi s-a părut relația lor. Niciun strop de romantism sau de intimitate. La început, Jean o așteaptă pe Margaret la terminarea programului în fața clădirii firmei pentru care ea prestează servicii de secretariat și traducere, în fiecare zi, aproape tot timpul în același loc. Se plimbă prin Paris și cartierele lui vechi, impregnate de ceilalți, se opresc în cafenele, discută despre locurile importante pentru ei. Treptat, se aventurează să o însoțească, în momentele lui libere, la următoarele ei locuri de muncă, pe post de bonă, mai întâi la familia Ferne – un el și o ea rigizi, posibil avocați, amabili, dar distanți, cu doi copii de treisprezece-paisprezece ani, foarte studioși -, apoi la doctorul Andre Poutrel – Yvonne Gaucher, oameni calzi, generoși, prietenoși, dar care sunt ridicați de poliție din motive obscure, unde eroina avea grijă de „micul Peter”.

Dinamica relației lor se schimbă, subtil, aproape imperceptibil. Însă nicio clipă dragostea dintre ei nu este mai mult decât o sugestie. Margaret va părăsi scena pariziană, se va îndrepta spre un nou orizont, cel de unde plecase – Berlin -, fugind de toți și toate; iar Jean îi va lua urma, abia la patruzeci de ani distanță.

Contrapunctele din carte – cuplul Jean și Margaret versus celelalte menționate mai sus, clarobscur – concret, memorie aproximativă, selectivă versus detaliile precise cu privire la străzi, persoane, numere de telefon etc. -, dar și un Paris mai puțin personaj și mai mult decor (spre deosebire de celelalte romane), o frântură din Elveția și Berlin, o viziune originală asupra existenței (fiți atenți când intră în scenă romanul SF Culoarele timpului), o punere în abis a scriiturii (vezi manuscrisele din tinerețe, dactilografiate de Simone Cordelier la o mașină de scris străină), suprapunerea planurilor temporale (prezent cu zgârie-nori la Modiano?!) și multe, multe alte fire din volum vă vor ține acolo. Nu veți devora paginile, ci le veți consuma în tihnă, fără grabă, citind și recitind. Nuanțele vă vor suprinde, iar finalul deschis vă va determina să le construiți lui Jean și Margaret, mental, un viitor.

Orizontul, de Patrick Modiano, traducere de Marieva Cătălina Ionescu, editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2015, 160 p.